Ce ti-as spune daca as sti ca citesti…

Ti-as spune atatea daca as sti ca citesti…

Ti-as spune ca iubesc patul tau mare si felul in care ma pierd in el, felul in care ma gasesti in fiecare dimineata si ma lipesti de tine. Ti-as spune ca iubesc diminetile in care alerg descult pe podeaua rece in tricoul tau prea larg dar care imi sculpteaza cel mai bine trupul, diminetile cand asemeni unui copil imi astept ceaiul si iti zambesc obosita… Ti-as spune ca-ti iubesc chipul de barbat fioros si ochii de copil. Ti-as spune ca iubesc cum te bucuri pentru echipa ta preferata de fotbal si ca ma faci sa o indragesc si eu. Ti-as spune ca as indragi orice de dragul tau…

Nu stiu nimic despre tine, dar iubesc deja ceea ce urmeaza sa descopar.

Daca as sti ca citesti ti-as spune ca nu stiu cand am inceput sa iubesc toate astea, dar le iubesc ca si cum n-am mai iubit niciodata pana acum. Si nu, nu exploziv, pasional sau nebuneste ci invers. Cu o iubire atat de linistita care daca candva imi aducea aminte de o Niagara, acum imi lasa un aer de lac de munte: revigorator si pur. Sa stii ca sentimentul acesta de « prima data, ca niciodata » e foarte comun pentru tinerii indragostiti ca mine, dar sa ma crezi cand iti spun ca uneori chiar e prima. Prima data cand iubesti fara frica de abandon, fara teama ca maine dimineata te vei trezi de unul singur intr-un pat mult prea mare. Desi recunosc, am simtit acea frica atunci cand dupa ceva cuvinte aruncate in aer fara grija m-ai privit cu ochii unui copil care nu voia sa lase fusta mamei. Am trait-o atunci cu tine si nu mai vreau sa o traiesc din nou.

Daca as sti ca citesti ti-as spune ca am facut deja planul pentru viitoarea noastra casa si ca te voi lasa pe tine sa te ocupi de culorile canapelei si pernelor. Ti-as mai spune ca stiu deja si ce nume ii vom da viitorului nostru caine si ti-as  mai sopti ca nu doar cainilor le dam nume intr-o casa noua…

Apoi probabil ti-as multumi pentru barbatul care esti si felul in care stii sa-mi calmezi demonii. Se spune ca omul potrivit trebuie sa stie sa danseze cu ei. Asa o fi? Pentru ca tu dansezi doar cu mine iar demonii mei se asaza intr-un colt si ne privesc inmarmuriti si muti. Ti-as multumi si as spune ca iubesc felul in care iubesti copila din mine. Ca iubesc nu pentru ca mi-ai da dreptate oricand si oricum ci pentru ca nu ai face-o. Pentru ca atunci cand gresesc si vin la tine cu ochii in pamant nu ma izgonesti ci ma iei in brate. Ti-as multumi si ti-as spune ca iubesc acele brate…

Desi, daca as sti ca citesti nu ti-as mai spune nimic din toate astea. Le-as scrie, le-as rescrie si le-as trai. Dar nu le-as spune. Uneori nevoia de a spune e deghizata in nevoia de a avea o confirmare; confirmare a sentimentelor, a celor traite, a faptului ca nu suntem singuri intr-un joc nebun si ca nebunia e impartita la doi. Vezi tu, noi nu avem nevoie de confirmari sau de vorbe. Cele mai profunde lucruri, cred, sunt traite in intuneric si in liniste absoluta.

Asa ca nu ti-as mai spune nimic si doar m-as cuibari langa tine, fara lirica si fara explicatii, in liniste si in intuneric.

Despre femeia care sunt.

Fiecare femeie ajunge intr-un moment al vietii sale in care nu-si mai este suficienta, moment in care pentru a atinge absoluta plenitudine al existentei sale ea trebuie fie sa daruiasca, fie sa imparta. E in fiinta ei dorinta aceasta de a fi continuarea unei alte fiinte sau de a fi completata de catre una. Inca fetita, ea viseaza cum intr-o zi va imbraca rochia alba si voalul de trei metri si va pasi alaturi de cel ce-i este sortit a-i fi Print. Inca fetita ea citeste in felurite carti cum Printul acela o va iubi chiar si atunci cand isi va da jos rochia si-si va scurta voalul. Si probabil ca asa era pe vreme cand bunica-mea abia se maritase, iubire vesnica si casa plina de copii. Astazi insa lucrurile au luat o cu totul alta intorsatura, intorsatura pe care nici macar eu, femeie fiind nu o pot percepe pana la capat.

Epoca noastra e dominata de viteza, de limite demult depasite si granite demult zdrobite. Femeia si barbatul au fuzionat si au devenit o creatura unisex. Cu greu poti defini conceptul de femeie si determina care-i sunt atributele cu exactitate. Femeia trebuie sa fie mama in primul rand si asta nu o spun nici eu si nici societatea ci natura. Ea are puterea necesara pentru a purta alte vieti  asigurand astfel perpetuarea speciei. Tot ea este cea care rupand din corpu-i va hrani si adaposti alt corp. Ati vazut vreodata un copil abia nascut? El este legat de mama-sa ca si cum ar fi unul intreg si asa si este. Legatura aceasta persista de-a lungul vietii deci, oarecum femeia are capacitatea de a-si multiplica existenta.  Mai mult, nu doar capacitatea, dar si nevoia.

Deseori femeia uita sa diferentieze cele doua roluri: de mama si de femeie. De cele mai multe ori ea isi asuma responsabilitatea pentru totii copiii lumii, mai mari sau mai mici, dar in special pentru barbati. Barbatii, copii fiind si ei, isi gasesc un loc sub aripa femeiasca si atunci ea, din nou, isi transpune jumatate din existenta intr-o alta fiinta. Cu toata greutatea aceasta strivindu-i umerii ea alearga in toate partile, basculand de la o imagine la alta, de la o viata la alta. Tot ce primeste in schimb este iubire, dar si aceasta rareori neconditionata.

Stim cu totii cum arata femeia contemporana. Are parul mereu aranjat, buzele date cu rosu sau roz pal, poarta de cele mai multe ori pantaloni negri, camasi barbatesti si tocuri de sapte centimetri. Este tinuta perfecta care ii va permite in acelasi timp sa impuna eleganta, putere, feminitate si totodata… sa alerge printre rafturile magazinului in cautare de cereale sau carnati. Femeia contemporana are grija de toate detaliile, atat in societate cat si acasa, sau cel putin asa ar parea. E un fel de superwoman in care insa nimeni nu crede.

Aflandu-ma in randul femeilor, urmaresc cum majoritatea cunostintelor mele se casatoresc, divorteaza, fac copii si ii cresc. Solidaritatea ma obliga sa ma inchin in fata curajului lor, curaj de care eu n-as putea da dovada. Ori femeia aceasta SUPER are si ea data de scadenta si va fi vai si amar atunci cand se va apropia limita. Ce se intampla cand o haina s-a invechit si chiar daca tine de cald, una noua e mult mai rezonabila?

Sunt oarecum geloasa pe cele care seara, intorcandu-se de la un job unde au trebuit sa lupte pentru pozitia lor de la 8 la 12 ore, gasesc doua brate calde si o farfurie in plus la cina. Geloasa numai putin pentru ca mai mult de atat, sunt egoista. Imi dau seama ca femeia nu e femeie atata vreme cat poarta toata greutatea lumii pe umeri, ci atunci cand si-i indreapta si isi urmaeza increzatoare drumul. Femeia nu mai are nevoie sa fie sclavul societatii, e timpul de o noua imagine: cea a femeii absolut libere, absolut usoare si absolut independente. Si cand spun independenta nu ma refer doar la material ci si la afectiv. Prea multe suntem dependente de prezenta unei a doua persoane in vietile noastre si nu observam cum ne pierdem pe noi insine, daruindu-ne.

Sunt o egoista irecuperbaila si nu mint cand spun ca iubesc serile linistite din fata televizorului. Seri in care singura mea companie e un vin alb de Bordeaux, un film sau o carte si un motan ametit care umbla de ici pe colo. Sunt atat de egoista incat nu mi-as imparti serile cu nimeni dintre cei care mi le-ar putea fura.

Cred ca femeia prinde un nou contur la fel cum o facea acum o suta de ani. Aceasta noua imagine nu este si nu va fi in scurt timp inteleasa de catre societate, schimbarile nu sunt niciodata usor digerate. Insa se va intampla in cele din urma.  Nu mai avem nevoie sa fim atotputernice pentru a fi femei, e deajuns sa fim, doar sa fim. Nu « datorita » si nu « pentru » ci « in pofida ».

Cele mai frumoase dimineti.

Cele mai frumoase dimineti incep pe malul marii, cu picioarele clatite de spuma valurilor agitate. Cele mai frumoase dimineti incep pe varful unui munte in bataia razelor adormite. Cele mai frumoase dimineti incep printre crapaturile de lumina ce se strecoara in bucataria ta mica, invaluita de miros cafea si paine prajita. Cele mai frumoase dimineti incep in cearsafuri satinate imbibate in parfum ; parfumul unui melanj de corpuri transpirate. Cele mai frumoase dimineti incep in ochii celui pe care-l iubesti.

Dintotdeauna am visat cum ma voi trezi si ma voi strecura ca o hoata in bratele barbatului meu, brate care se vor inclesta in jurul trupului meu. Am visat ca degetele mele se vor juca de-a un dute-vino pe spatele lui, de-a lungul umerilor spre brate repetand cu sfintenie urmele lasate in noaptea dinainte.  Am visat intotdeauna ca buzele posesorului de brate inclestate vor sopti numele meu precum o oda, un cantec vechi, devenit folclor doar pentru el; ca forma lor va fi sculptata dupa forma buzelor mele. Era o vreme cand credeam ca acestea sunt cele mai frumoase dimineti. O cred si acum. Cred, dar nu le mai visez.

Sunt dimineti, inceputuri de zile ploioase, in care nu ai nevoie de nimic altceva decat sufletul tau si un alt suflet, alaturi, cu cate o ceasca mare de ceai si doua clatite cu sirop de vanilie pe brate. Atunci deschizi larg ferestrele, usile si asezati asa, amandoi, la poalele pragului ascultati ploaia. O ascultati, o murmurati si zambiti. Zambiti pentru ca ploaia va uda radacinile. Si cresteti impreuna, va impletiti unul in jurul altuia. Ploaia nu va face fericiti, voi o faceti fericita.

Alte dimineti insa incep cu sarutari furate in graba, camasi prinse doar la trei nasturi, par zbarlit si un “Imi va fi dor de tine astazi” strecurat prin crapatura usii.

Sunt tot felul de dimineata frumoase, dar cele mai frumoase sunt cele pe care ti le faci de una singura. Dimineti in care te scufunzi in parfumul tau, in care-ti bei un ceai negru cu lapte sau o cafea cu mult zahar; dimineti care incep cu un ziar sau o carte. Dimineti in care, asezata in bucataria ta mica te construiesti; in  fiecare dimineata de la capat.

Acasă este acolo unde ești tu.

Se spune ca cel mai drag loc din lume este acolo unde ti e sufletul. Si se mai spune ca acolo unde ti e sufletul e acasa iar acasa este acolo unde e El.

Se spune ca El e cel care ti apare in fata ochilor de indata ce sunt rostite literele acestea doua legate intre ele. Si cand se intampla isi pierde din anonimat si capătă in schimb o forma abia sesizabila. El-ul acesta, asemeni unei sculpturi, obține o forma  pe masura ce i sunt șlefuite marginile, îndepărtate surplusurile si curățați ochii. Pe  El, se spune, il vei recunoaste dupa ochi.

El are nume iar numele sau se traduce întotdeauna prin ceva cald si linistit apoi agitat si fierbinte deopotrivă. El e ziua ta întreagă, ploioasă, posomorâtă, tristă. El e mirosul de primăvară ce ti va gâdila nările in fiecare dimineață de duminică. Cu El duminică va fi in fiecare dimineață.

Cel pe care il iubești si cel de care ești îndrăgostită este unul si același El pentru ca sufletul tau e plin si n ar mai ști sa poarte si altceva afara de firea-i. Il iubești cand il privești cum doarme si te îndrăgostești iar si iar cu fiecare privire.

El e cel care te iubește pe podeaua rece a casei tale, al carui parfum ramane îmbibat in pietrele ei ca si cum trupul sau, mirosul trupului sau ar fi însăși piatra. Se spune ca omul sfințește locul iar El ti l transformă într un veritabil altar unde singurul Dumnezeu esti tu.

Rareori El are explicație logică, dar in lipsa aceasta de adevar universal valabil si sta toata ființa sa pentru ca El prinde forma si culoare doar sub atingerea degetelor tale, exista doar sub rasuflarea ta.

Daca El este totul si mai ales, daca tot ce te înconjoară este El atunci esti o femeie fericită. De cand e lumea aceasta bătrână, femeia e femeie atunci cand are un cuib, iar cuibul nu i apartine dacă e gol.

Si atunci, ma întreb, carui loc apartinem noi, orfelinele, femeile care si construiesc singure duminicile, casele cărora stau imbibate doar in parfum de femeie, propriul parfum de femeie…? Noi ce suflet avem si unde e acasă?

« Acasa » pentru noi nu e determinat de un El ci de propria noastra identitate. Puterea unei astfel de femei e concentrată in firea ei, independenta de orice alt fenomen exterior. Chiar si acum, cand scriu, cuvintele suna atat de nefericite incat as scoate un urlet, dacă nu mi ar sta nodul legat la gat. Dar, orfelina fiind, va promit, nu e fericire mai mare decat conștiința propriei materii. Sa ti apartii tie însuți reprezintă acea apartenență, adevărată, supremă.

Iar in serile in care toate prietenele tale se pierd in îmbrățișări de faptura bărbătească, scufundă-ți trupul într un amestec de apa si uleiuri parfumate, alină ti simțurile cu un vin bun si o muzică potrivită sufletului si te vei simți completă până  în vârful degetelor. Pentru ca acasă, draga mea, este acolo unde ești tu.

Strange-ma in brate.

-Strange-ma in brate, te rog.

Se apropie si ma imbratisa.

– Pentru mine, i-am auzit vocea ratacind undeva prin parul meu. Fa-o pentru mine.

Si as facut-o. L-as fi strans in brate pentru toate noptile in care m-a lasat singura. Pentru toate noptile pe care  le-am inecat in insomnie, in martini rosu, alb si-n ochi verzi, altii decat ochii lui negri. L-as fi strans pentru toate zilele de toamna greoaie, toamna de culoarea noroiului uscat. L-as fi strans in brate pentru toata caldura pe care mi-a luat-o ultima data cand mi-a atins trupul. L-as fi sufocat, l-as fi strans atat cat sa-i simt sangele cum ii curge prin vene. L-as fi strans…

Fata si buzele lui mai rataceau undeva prin paru-mi, mainile se plimbau in sus si-n jos de-a lungul spatelui meu. Ii puteam simti mirosul. Miros care imi ramasese intiparit multa vreme pe trup dupa acea ultima seara petrecuta langa el.  Genunchii refuzau sa ma mai tina. Atunci am inchis ochii si mi-am adunat in pumni toate amintirile. Mi le-am strans astfel incat unghiile sa-mi intre in carne, sa ma raneasca mai mult decat o facea imbratisarea acelui barbat.

Parca mai spunea ceva. Soptea niste cuvine pe care abia de puteam sa le deslusesc. Spunea cuvinte de dor sau de lipsa, vorbea despre  timp si despre mirosul parului meu. De cele mai multe ori amintirile sunt olfactive. Iti amintesti de mirosul parfumului pe care-l lasa lant pe gatul tau apoi de buzele sale, iti amintesti de mirosul emanat de lumanarea  abia sesizabila din intunericul perfect in care va pierdeati apoi de mainile lui, iti amintesti de mirosul cafelei pe care ti-o lasa dimineata pe masa din bucatarie apoi de sarutul de « imi va fi dor ».  De cele mai multe ori mirosurile ni se plimba prin amintiri sub forma unor viibratii cautand sa le acapereze, sa puna stapanire pe ele si sa-si ridice culorile in semn de victorie absoluta.

De la el aveam doar atat. Miros. Si as fi dat orice sa mi-l spal din piele si din amintiri.

Ma tinu asa, cu mainile lipite de corpu-mi pret de cateva secunde. Secunde care ma tarasera prin toata fiinta sa, printr-un trecut cu care luptasem pana la sange pentru a-l lasa acolo unde ii era locul. Ma mai tinu asa apoi imi dadu drumul. Universul se prabusi in momentul in care se indeparta de mine. L-as fi strigat, l-as fi implorat sa ramana aproape. M-as fi lipit de el si i-as fi promis ca nu-l las, doar daca nu mai pleaca. Facu un pas in spate si simtisem cum se indeparteaza, din nou. Ma prinsese un deja vu, acelasi pe care il traiam de atata vreme. Mirosul sau intiparit in mintea si existenta mea, el plecand si eu pierzandu-ma. Iarasi si iarasi si iarasi…

In cele din urma, eram doar doua foste cunostinte ce si-au impartit sufletele pentru cateva nopti. Ne priveam linistit, in mijlocul multimii ce misuna, ce ne ocolea grabita. Incet-incet stersesem imaginile acelor nopti si tot ce ramase din noi erau cateva linii trase la nimereala.

–

Timpul e un nemernic.

Timpul e un nemernic. Trece pe langa tine si-ti flutura in fata ochilor ce-ai trait, ce-ai pierdut. Iti rade-n nas scotand la iveala fericirile efemere pe care le credeai eterne, cateiii de plus, caraghios mascati in monstri gigantici si ascunsi cu sfintenie sub pat. Timpul e un nemernic…

L-am privit nu pentru intaia oara. O fata linistita, adormita, doi ochi aproape negri ce se miscau alene cand intr-o parte, cand intr-alta sub pleoapele coborate. I-am trasat cu privirea linia buzelor sale, mi-am trecut degetele prin firele dese de pe barbie. Barbatul acesta ce nu apartine nimanui, nici macar sie insusi e langa mine acum. O fi inteles cate mi-a oferit, zgarcindu-se sa dea? Mi-am asezat mana pe pieptul sau si instinctiv mi-a strans-o sub palma-i. A fost un gest de aparare sau disperare? Ma roaga sa ma opresc sau sa ma apropii?

Stiu inca din anii adolescentei ca barbatii vin cu o istorie in spate. Ca acel dosar pe care-l duc de colo-colo ii golesc de orice emotie ca si cum si le-ar transcrie pe foaie si nu ar mai ramane nimic in fiinta. Femeile, de alta parte, au umerii prea slabi asa ca aleg sa arunce orice incarcatura, se descalta si asa, descult, pasesc prin infern si prin paradis, deopotriva.

Cat de lung i-o fi trecutul?

– Dormi cu mine, mi-a spus, cand ce a vrut sa spuna era « Petreci noaptea cu mine » caci dormitul inseamna apropiere. In timpul somnului corpul lui si trupul ei se lipesc si devin unul singur, nu ca si cum ar face dragoste, ci ca si cum dragostea i-ar face pe ei. El nu doarme cu nimeni. El doar isi petrece noptile.
L-am privit indelung, atat de linistit, fara pic de aparare, ca si cum s-ar fi intors in timp, pe vremea cand era doar un pusti de vreo cinci ani iar singura durere era monstrul pe care-l ascunsese sub pat si pe care mama-sa trebuia sa-l alunge cu vreo poveste pe care, fara indoiala, putea sa o recite asemeni unei poezii. Monstrii au crescut si-au devenit demoni, iar in cele din urma tovarasi. Iar el, baietelul de cinci ani, are sa se teama de ei de indata ce are sa deschida ochii. Pana atunci insa linistea ii acopera chipul.

Timpul a trecut ca un nemernic peste el. Mi l-a luat pe cel ce putea fi al meu, dar care era prea speriat sa nu ma transform si eu in demon in cele din urma. Timpul l-a invatat sa nu se apropie, sa nu imparta, sa nu lase mainile jos si sufletul deschis. Iar eu stau langa el, dezarmata, dezgolita si doar imi trec linistita degetele prin firele sale de pe barbie, cu o palma sub palma sa si il privesc.

Timpul e un nemernic.

Amintiri olfactive.

Intr-o dimineata tomnatica de iulie, ma trezesc in aceeasi camera intunecata, rece, scufundata in miros de vanilie si Hugo Boss pentru femei abia sesizabil. Acelasi miros de fiecare dimineata. Ma trezeste clopotul de la biserica de pe colt. O biserica romana ce ma intoarce in copilarie ori de cate ori trec pe acolo. O singura data am avut suficient curaj cat sa ma apropii si sa miros piatra. Mirosea, in mod foarte surprinzator a piatra din peretii grajdurilor unde-si tineau bunicii mei caii, apoi vacile, caprele iar in cele din urma unde eu si sora mea pierdeam timpul si ne jucam de-a nunta. Asa si biserica, mirosea a trecut.

Prin crapatura pleoapelor pot sa vad intunericul. Il simt deasupra capului meu greoi, la fel de greoi cum l-am lasat si aseara. Il vad cum ma apasa cu toata greutatea peste corpul meu adormit. Cum ar trebui sa respir cand camera-mi e atat de grea? Am stat asa amutita, acoperita de intuneric si o plapuma. Trecuse o vesnicie pana cand, in cele din urma, mi-am scos talpile goale si le-am intins pe podea. Contactul pielii mele si lemnului dulce imi strabatu fiecare vertebra. Ma apropii de fereastra, apas butonul bine cunoscut din dreapta mea si incet, lenes, lumina patrunde incaperea. As fi stat asa ori intregi sa nu fi fost acea mare sensibilitate la lumina. Lumina ce ma orbeste, ma innebuneste, ma oboseste, imi inmoaie incheieturile genunchilor si ma arunca pe podea fara mila. Ma intorc linistita si obosita spre patul meu invelit in velur albastru, imi intind mana spre comoda de lemn albastru, ating doua dintre manerele din fildes si trag de ele. Mirosul ultimului sertar, pe care il deschid prea rar, doar cat sa mai strecor cate un pliculet de lavanda imi inunda simturile olfactive. Dintre toate obiectele de toaleta feminina scot de acolo unul singur. Combinatie de rosu inchis si violet de lavanda, matase fina, il arunc peste trupul meu gol. Are sa ma alinte, are sa-mi mangaie carnea. Si atunci… Atunci un trecut dintre multe alte trecuturi ale mele, nu atat de indepartat, nu atat de familiar, o amintire straina mie ma inunda, se invarte in jurul simturilor mele, ma umple. Era el. Acel barbat pe care nu l-am dorit mai mult de trei nopti si trei zile. Barbat pe care nu l-am cunoscut si nu mi-am dorit sa-l fi cunoscut vreodata. Amintirea a doi ochi verzi si un zambet mi se asterne in fata ochilor. Linistita, moale cum n-am fost de atata amar de vreme, mi-am scufundat fata in materia pe care o purtasem doar o singura data pana atunci, in bratele sale. Ii simt degetele pe obraji si pe gatul meu, mai jos spre umeri si spate, pe sanii infrigurati.

Ar trebui, cel mai probabil, sa ma descotorosesc de ea, s-o ingrop cat mai curand in acel sertar si sa ma intorc la haina mea de casa. Dar matasea ma imbata si amorteste… Amintirile au cucerit toate fortaretele iar eu am cazut prada lor asemeni unei fiinte slabe, neajutorate.

Pentru orice femeie vine o zi in care deschide sertarul de jos, scoate acea haina de matase subtire insotita de mirosul acelei ultime zile petrecute cu el.

 

Intre utopie si realitate.

Ideea unui oras ideal isi are originile in Renastere. O regasim pentru prima data la unul dintre primii umanisti ai epocii – Leon Battista Alberti. In « De architettura » pune bazele imaginii orasului renascentist atat arhitectural cat si social, evitand insa de a aborda toate nuantele problemei societatii. De altfel, problemele erau prea putin reliefate in raport cu epocile ce vor urma. Asadar, cu tratatul lui Alberti apar si cateva imagini nepretuite a ceea ce inseamna utopia secolului XV.

La o prima analiza observam lipsa absoluta a oamenilor, un oras echilibrat care aduce cu sine amintirea antichitatii. Ori ceea ce face Alberti si cei asemeni lui presupune anume aceasta reinviere a spiritului greco-roman intr-o lume trecuta prinEvul Mediu, o lume obosita, insangerata, aproape amnezica.

Prima imagine a orasului ideal apare la 1461 in Urbino – leaganul Renasterii. Urbino este pamantul ducelui Federico da Montefeltro care se cere construit dupa modelul utopic. Este orasul ideal ce aduce cu sine ideea continuitatii. Tipul acesta de continuitate induce iluzia unui oras palat. Este o iluzie atat arhitectonica cat si sociala, urmata fiind de o slaba segregare in interiorul complexului. Un asemenea oras este Pienza, cu piata – nucleul ce formeaza o luzie unitara.

Aceasta este reprezentarea umanistica a Renasterii. Continuitatea nu este oferita doar de catre architecti dar si de umanisti, oamenii de litere ; cei care reconstruiesc fundamentul unei noi societati. Cat despre lipsa aceea de segregare despre care spuneam mai sus – nu poate fi vorba de o egalitate absoluta nicidecum, dar putem vorbi despre un respect reciproc intre cele trei clase sociale : aristocratia, nobilimea si plebea. E, daca vreti, o aducere aminte a democratiei grecesti unde fiecare individ are niste obligatii, acestea fiind impartite in dependenta de natura drepturilor si ocupatiei individului. E important insa sa specificam ca spre deosebire de organizatiile romane in care plebea isi are locul abia spre marginea societatii putin inainte de sclavi sau sunt cu totul exclusi din anumite edificii ; de adunarile comunale medievale in care plebea n-are vreo modalitate de a iesi din mizeria in care este aruncata, societatea renascentista ofera spatii publice in care cele trei clase dau mana-n mana. Sunt spatii si edificii oferite de cate segniorul orasului in cauza spre a facilita comunicarea. Ideea unui oras utopic este reluata si mai tarziu, odata cu epoca industriala. Marea Revolutie franceza(1789), Revolutia industriala(de-a lungul secolului XVIII) marcheaza o cu totul alta era ce are sa impuna o cu totul alta perspectiva. Aceasta, spune Charles Fourier, este epoca tranzitorie : Garantismul (la fel ca si el evit sa o numesc moderna avand in vedere ca epoca moderna dateaza de la Descoperirea Americii pana la Revolutia Franceza. Dupa, vorbim despre contemporanism, insa totusi intalnim deseori istorici care o vor numi epoca moderna.). Se trece de la un tip de guvernare la altul parca peste noapte, se adopta noi legi, noi ideologii. Nu mai suntem in vremea cand scrisul este pazit cu sfintenie. Acum scriu toti si toate. Cu totii vin cu idei (r)evolutionare pe care abia asteapta sa le aplice. Atunci ideea unui oras este reluata, in mod diferit de asta data. Ne vedem in pragul inovatiei cu Saint-Simon(1760-1825) care creeaza prototipul orasului socialist pentru prima data. In jurul lui se formeaza o intreaga religie adoptata mai tarziu de Napoleon al III-lea. Aceasta se baza pe ierarhizarea societatii si construirea unei armate muncitoresti. Un urmator propagandist al orasului utopic este Etienne Cabet(1788-1856) care fondeaza ideea comunismului utopic. Acesta din urma este gazduit in opera lui Cabet « Calatorie in Icara ».

Icara este orasul sau ideal unde toti sunt egali indiferent de statut, cu o lipsa absoluta de segregare ; oras acoperit si adaptat nevoilor societatii. In bref, orasul utopic al lui Cabet se voia a fi o izolare de legile actuale (sau lipsa lor). Un astfel de oras a fost intalnit in Texas la 1860, dar si-a vazut esecul in putin peste 20 de ani. Urmeaza Fourier la care ma voi opri, de altfel. Charles Fourier se apropie cel mai mult de orasul real, utopic doar in anumite nuante arhitectonice. Fourier va fi profund inspirat de catre palatul Versailles cand va crea orasul ideal. Un palat care are ca scop principal asamblarea clasei proletare sub acelasi acoperis. Daca pentru proletari Fourier aduce siguranta, pentru burghezie aceste idei vin in tonul imbogatirii si economiei. Fourierismul este raspandit pe tot secolul XIX si influenteaza puternic schimbarile secolului XX survenite in perioada interbelica. El merge contra principiilor relatate de Cabet, adica impotriva comunismului. Este un pro-socialist care vede orasul utopic ca pe o competitie in continua desfasurare. Arhitectural, orasul se asemana cu cel cabetian. Acoperit, adapatat legilor de vecinatate dar si de proprietate. Insa, spre deosebire de Cabet, Fourier opteaza pentru diferenta dintre indivizi. Segregarea este cea mai buna competitie, iar competitia nu va face decat sa amelioreze starea financiara a unui stat. Il va urma Godin cu un nou tip de oras utopic, bazat de asta data pe principiul de falanster fourierist. Godin are sa-i dea numele de Familister. Construit incepand cu anii ’60 ai secolului XIX, la Guise, Familisterul va fi exemplul unitatii si continuitatii. Asemanator la nivel arhitectural, Palatul Social propus de Godin nu urmareste atat profitul cat si dezvoltarea spiritului omenesc printre proletari. Mult mai tarziu(aproape 100 de ani) Le Corbusier va prelua cuvant cu cuvant ideologia fourierista pentru a construi orasul sau ideal.

Pornim de la comune mici, cu un singur conducator autoproclamat, trecem prin Renastere, intalnim Orasul Ideal apoi dam de Fourier, Godin, Cabet, Le Corbusier.  Dar care este diferenta dintre ei ? Aparent diferente sunt multe, dar mici. Pentru ca in fond, fiecare dintre ei au vrut sa construiasca o utopie in care ar fi locuit oameni in carne si oase. Utopiile au fost mereu motive pentru nenumarate controverse caci oricate motive pro si contra n-ai aduce, ele nu vor inceta din a fi doar niste utopii.

Sevraj.

Ne tinem de maini. Ne incolacim degetele, valsam cu privirea spre infinit ca si cum suntem facuti din eternitate.

Cine-mi esti si cand vei pleca?

Te privesc si incerc sa scriu, iarasi. Mi-as dori sa scriu ca ai ochi frumosi, as vrea sa scriu ca-ti iubesc zambetul. As spune ca atunci cand iti lasi mainile peste soldurile mele respiratia imi oboseste iar inima alearga, alearga. Sa spun ca simt cum sangele-mi curge prin toate crapaturile, toate firisoarele si atunci… atunci toata lumea mi se roteste in jurul tau si ale celor doua maini ale tale. Apropie-ti mirosul de simturile mele, spala-mi sufletul in parfumul tau curat.

Mi-as dori sa fi fost pictor. As fi putut sa-ti pictez irisul albastru. M-am gandit alaltaseara, cred ca Big Bang-ul n-are de a face cu Universul. Totul a inceput in ochii tai iar noi doi, privindu-ne asa cum ne privim acum, am existat dinaintea exploziei. Poate ca noi am creat-o ca mai apoi sa o traim in chinuri. Ba amestecati ca intr-un melanj de culori, ba departe ca doua rauri ce au sa se intalneasca tarziu in mare.

Am o memorie incredibil de proasta. Te privesc acum da’-ti tot uit zambetul. O fi avand el ceva. Acum e cald iar intr-o fractiune de secunda pare c-ar cuprinde toata durerea lumii. De aceea mi-as fi dorit sa fiu pictor. L-as picta apoi ti l-as lipi pe buze.

Nu scriu, nici nu pictez. Cantam candva… Ti-as fi putut canta o romanta veche si trista despre doi ce se iubesc pana la finele eternitatii. Ai rade si ai spune ca iar e despre noi.

Noi, dragul meu, suntem eternitatea. Tu si mainile tale-mi sunteti suflet. E ca si cum am fost creata ca o continuare a ta si vai, cum doare cand nu am ce continua…

Hai sa mai valsam asa in liniste. Am sa-ti cant ceva iar tu sa nu ma lasi sa cad. Capatul infinitului nu e departe acum.

 

Cel cu ochi albastri.

L-ai vrut, l-ai cautat, l-ai ravnit. Era arbatul din visele tale, barbatul perfect. Omul acela cu ochi albastri pe care l-ai vazut in toti ochii negri pe care i-ai iubit. L-ai iubit in fiecare barbat pe care l-ai lipit de corpul tau ca mai apoi sa nu stii cum sa-i dai drumul. L-ai iubit doar pe el in fiecare miscare, fiecare gura de aer pe care ai inspirat-o si expirat-o alaturi de unul, apoi alaturi de altul. Iti amintesti cu multa claritate zambetele pe care aproape  ca le vedeai, de gropitele din obrajii sai, chiar si de cuta aceea care se forma atunci cand iti zambea. I-ai sarutat obrajii atatea nopti incat ziua, cand te treazeai, ii puteai simti mirosul de aftershave pe buze. Ii puteai simti amaraciunea parfumului de la cat ti-ai prelins buzele de-a lungul gatului sau, tremurai ca si cum i-ai trait degetele de-a lungul liniei gatului tau. Ai adormit cu el in gand si te-ai trezit rece si obosita in fiecare dimineata, ca si cum amintirea trupului sau incolacit de trupul tau isi lasase amprente peste tot in patul tau, peste tot pe perna sau cearsaful tau. Ai pregatit in fiecare dimineata un ceai verde pentru tine si o cafea amara pentru el, fara zahar si cu doar cateva picaturi de lapte. Cafea pe care ai invatat s-o bei, dimineata cu dimineata. Dupa aceea, asemeni unui ritual respectat cu sfintenie intrai sub picaturile fierbinti si te spalai parca cu mirosul sau, pentru ca pana si apa miroasea ca parfumul sau preferat. Ti se citea fericire in ochi. Ai fost fericita cu ochii aceea alabstri scufundati in alti ochi verzi sau negri sau caprui. Ochi care n-aveau niciun fel de importanta, atata vreme cat ii vedeai doar pe cei albastri. Si i-ai iubit in felul acesta pe toti. Le-ai ingaduit sa-ti lase urme pe corp si pe suflet. I-ai lasat sa te urce spre luna ca mai apoi sa-ti culegi bucatile ramase din tine in urma caderii pe pamant. Ei, toti cei cu ochi negri sau verzi sau caprui, el cel cu ochi albastri, a plecat. Demult a plecat iar tu demult ai incetat sa-l astepti. El si-a construit viata cu o doamna cu ochi albastri, sau poate verzi, sau poate negri. El ti-a uitat si mirosul, ti-a spalat si urma. Tu insa nu ai facut-o. Tu ai pastrat fiecare amintire ca seara de seara sa le readuci, sa te sclazi in ele atunci cand o fi noaptea mai rece.

Iar apoi, dupa toate aceste iubiri care intotdeauna fusesera una, de fapt, ti-ai luat sufletul in maini, i-ai zambit si i-ai spus sa iubeasca pentru ca iubirea e frumoasa. Dar cui vorbesti? Nu vezi ca nu tii decat o bucata de piatra ciobita in palme?

Pe cel cu ochi albastri nu l mai astepti, cei cu ochi verzi sau negri sau caprui nu se vor mai intoarce.