Nimicnicie – efemeritate – energie – dispersare.

Oamenii sunt simpli. Se bucura de simplitatea existentei lor, savureaza lucruri efemere, traiesc si se alimenteaza cu nimicnicie. Efemeritatea aceasta de care dau ei dovada nu e altceva decat o… forma fara fond. Un bol mare de cristal umplut cu aer. Nici atat, ca e bogata compozitia aerului. Mai degraba unul vid. Vidul e din noi si nimic nu s-ar alege daca am fi facuti bucatele. Materia s-ar imprastia si nu am ramane decat bucati uscate si murdare de material subtire, aproape fainos. Si chiar si asa, cu energia imprastiata, nu am fi nimic. Acea energie este nula din moment ce e caracterizata prin efemeritate. Ori energia dinauntrul corpului nu poate fi efemera decat daca se  hraneste cu nimicul acela. Efemeritatea stie cel mai bine sa sece sufletul de energie. Sa-l usuce, ca in cele din urma, in momentul imprastierii, sa nu duca nici miros, nici adiere, nici atractie. Nimicnicie. Nu se produce nimic in univers, atata vreme cat efemeritatea inghite ceea ce se cuvine sa se disperseze. Dispersare. Imprastiere de suflet si schimb de materie in univers. Se presupune ca fiecare gura de om trebuie sa posedeze un suflet pe care la finele vietii l-ar dispersa, astfel facand o schimbare suficient de mare incat sa miste molecule. Sa miste alte materii, sa miste si sa influenteze alte suflete si energii. Altele, care ar avea si ele acea capacitate. Astfel ciclul energiei umane ar fi complet. Ne-am completa unul pe celalalt si am acoperi golurile din spatiul pe care-l detinem. Un ciclu absolut necesar existentei. Ciclu care, intrerupt fiind provoaca incetinirea schimbului de energii. Consumarea resurselor de care dispune universul si sfarsitul in cele din urma. O mare explozie ar surveni din nimicnicie.

Intre timp, omul uita de materia pe care o poarta. Ignora in totalitate faptul ca trupul sau nu e decat purtator de energie, purtator de unica folosinta. Il ingrijeste si alinta cum stie el mai bine. Il rasfata cu bunataturi in timp ce energia ramane blocata, astfel nesemnificativa.

Am tot fost invatati sa ne bucuram de lucrurile marunte. Imi amintesc, mic copil fiind, ca mi se repeta sa ma bucur de ceea ce am si ce vad, ce aud, ce simt, ce ating si ce iubesc. Sa ma bucur de o cina, copioasa sau nu, de o apa curata si haine bine ingrijite. Sa multumesc nu stiu carui dumnezeu pentru toate acestea. Ce nu am fost invatata e sa-mi alimentez cum se cuvine interiorul. Si as paria cu fiecare, nu sunt singura care pentru prea multa vreme a trait aici si acum. In mod fizic. Si as mai paria ca nu sunt singura care s-a simtit fericita in modul acela. Stiu acum, doar prin comparatie poti deprecia.

Ma privesc si realizez ca nu conteaza nici ca am ochii verzi sau parul brun. Ca nu lungimea picioarelor face o diferenta intre mine si cel de alaturi. Diferenta sta in modul in care imi valorific interiorul si energia care sunt. Pentru ca asta sunt. Nu trup ci energie in posesia unui trup.

Nimicnicie – efemeritate – energie – dispersare: sunt cele patru pe care se construieste existenta umana.

Tu ce alegi?

Catcher in the rye (J.D. Salinger) fragmentat.

« It was that kind of a crazy afternoon, terrifically cold, and no sun out or anything, and you felt like you were disappearing every time you crossed a road. »   

« One other thing I just thought of. One time, in this movie, Jane did something that just about knocked me out. The newsreel was on or something, and all of a sudden I felt this hand on the back of my neck, and it was Jane’s. It was a funny thing to do. I mean she was quite young and all, and most girls if you see them putting their hand on the back of somebody’s neck, they’re around twenty-five or thirty and usually they’re doing it to their husband or their little kid–I do it to my kid sister Phoebe once in a while, for instance. But if a girl’s quite young and all and she does it, it’s so pretty it just about kills you. »

« People always clap for the wrong things. »

« What he was doing, he was giving her a feel under the table, and at the same time telling her all about some guy in his dorm that had eaten a whole bottle of aspirin and nearly committed suicide. His date kept saying to him, « How horrible . . . Don’t, darling. Please, don’t. Not here. » Imagine giving somebody a feel and telling them about a guy committing suicide at the same time! « 

« You take a girl when she really gets passionate, she just hasn’t any brains. »

« Then I thought about the whole bunch of them sticking me in a goddam cemetery and all, with my name on this tombstone and all. Surrounded by dead guys. Boy, when you’re dead, they really fix you up. I hope to hell when I do die somebody has sense enough to just dump me in the river or something. Anything except sticking me in a goddam cemetery. People coming and putting a bunch of flowers on your stomach on Sunday, and all that crap. Who wants flowers when you’re dead? Nobody. »

« It’s funny. All you have to do is say something nobody understands and they’ll do practically anything you want them to. « 

« This fall I think you’re riding for–it’s a special kind of fall, a horrible kind. The man falling isn’t permitted to feel or hear himself hit bottom. He just keeps falling and falling. The whole arrangement’s designed for men who, at some time or other in their lives, were looking for something their own environment couldn’t supply them with. Or they thought their own environment couldn’t supply them with. So they gave up looking. They gave it up before they ever really even got started. « 

« Educated and scholarly men, if they’re brilliant and creative to begin with–which, unfortunately, is rarely the case–tend to leave infinitely more valuable records behind them than men do who are merely brilliant and creative. They tend to express themselves more clearly, and they usually have a passion for following their thoughts through to the end. And–most important–nine times out of ten they have more humility than the unscholarly thinker. » 

« Something else an academic education will do for you. If you go along with it any considerable distance, it’ll begin to give you an idea what size mind you have. What it’ll fit and, maybe, what it won’t. After a while, you’ll have an idea what kind of thoughts your particular size mind should be wearing. For one thing, it may save you an extraordinary amount of time trying on ideas that don’t suit you, aren’t becoming to you. You’ll begin to know your true measurements and dress your mind accordingly. »

 « That’s the whole trouble. You can’t ever find a place that’s nice and peaceful, because there isn’t any. You may think there is, but once you get there, when you’re not looking, somebody’ll sneak up and write « Fuck you » right under your nose. Try it sometime. I think, even, if I ever die, and they stick me in a cemetery, and I have a tombstone and all, it’ll say « Holden Caulfield » on it, and then what year I was born and what year I died, and then right under that it’ll say « Fuck you. » I’m positive, in fact. »

 « A lot of people, especially this one psychoanalyst guy they have here, keeps asking me if I’m going apply myself when I go back to school next September. It’s such a stupid question, in my opinion. I mean how do you know what you’re going to do till you do it? The answer is, you don’t. I think I am, but how do I know? I swear it’s a stupid question. « 

 » « You know what I’d like to be? » I said. « You know what I’d like to be? I mean if I had my goddam choice? »

« What? Stop swearing. »

« You know that song ‘If a body catch a body comin’ through the rye’? I’d like– »

« It’s ‘If a body meet a body coming through the rye’! » old Phoebe said. « It’s a poem. By Robert Burns. »

« I know it’s a poem by Robert Burns. »

She was right, though. It is « If a body meet a body coming through the rye. » I didn’t know it then, though.

« I thought it was ‘If a body catch a body,' » I said. « Anyway, I keep picturing all these little kids playing some game in this big field of rye and all. Thousands of little kids, and nobody’s around–nobody big, I mean–except me. And I’m standing on the edge of some crazy cliff. What I have to do, I have to catch everybody if they start to go over the cliff–I mean if they’re running and they don’t look where they’re going I have to come out from somewhere and catch them. That’s all I’d do all day. I’d just be the catcher in the rye and all. I know it’s crazy, but that’s the only thing I’d really like to be. I know it’s crazy. » « 

Un oarecare.

Imi e dor de tine si nu esti nicaieri. Iti caut vocea. Nu respir, nu ma misc doar de te-as auzi in preajma. Zambesc la orice gand despre tine apoi ma cuprinde o tristete si o strangere de suflet.

Nu stiu unde esti, ce respiri. Ce te face fericit si  ce te intristeaza.. Ce trupuri atingi si ce buze saruti. Imaginea ta si a altora lipite de tine imi stopeaza respiratia. O spun cu toata franchetea, nu pot sa te stiu in patul altor femei, transpirat de alte mirosuri si alte iubiri. Sunt atat de egosita cand vine vorba de tine… Al meu nu esti si nici al alteia nu pot sa te vad. Era o vreme cand zambeam linistita si rece la orice gand de femeie din preajma ta. Jucam un teatru prost. Iti spuneam pe atunci ca nu trebuie sa tina prea mult. Ca vom cobori cortina in scurt timp. Ca voi pleca cu ale mele si tu vei ramane printre iubirile tale fulgeratoare.  Am inceput din acelasi punct, m-ai adus langa tine apoi ai plecat. Si n-as putea sa ti-o reprosez. Am stiut de la bun inceput regula jocului.

Ar trebui sa zambesc si din vreme-n vreme sa-ti spun amiceste ca sunt bine. Ca sunt foarte bine fara tine. Ca zambesc mai des si ca ma bucur de tot; de soare, de zile, de nopti. Ca am cunoscut alte vieti si alti ochi, de care nici ca ar putea sa-mi pese mai putin. Tu ai sa ma intrebi daca te mai iubesc. Sau poate as vreau eu sa ma intrebi. Nu mi-ai face asta. Si nu pentru ca tii prea mult ca sa ma ranesti. Probabil o faci prea putin incat sa incerci.

Nici cuvintele nu se mai astern cum se cuvine… Cum sa-mi deschid sufletul cand e imbacsit cu tine?

Intr-o zi vei imi vei fi strain, ca la inceput. Un oarecare cu ochi albastri.

Despre frumuseţea pierdută a vieţii – editorial de Andrei Pleşu.

« Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situaţiunea“: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmancă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Nastase, Constantinescu şi Agathon, Talpes şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.

Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesitaţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi. »

Doua luni si una la pachet.

Privesc deseori cupluri care se tot tin de mana de un an, doi, trei, zece. Ce-si spun in fiecare zi? Ce impart? Ce plang si ce zambesc? Isi privesc ochii in fiecare zi si oare se vad unul pe celalalt?

Nu cred in relatii. Nu cred in te iubesc-urile spuse la fiecare aniversare. De un an, de doi, trei sau de zece.

Relatia adevarata cu sentimente originale si trairi explozive nu tine mai mult de trei luni. Trei, doua dintre care simti iar una vine la pachet, din partea casei.

In prima luna iubitii lupta unul cu altul. In prima instanta se joaca, apoi se privesc, se asculta si ajung sa afle ce e in sufletul celui pe care-l saruta. Urmeaza apropierea fizica, care neaparat va face parte din joc. Noptile albe si bete, mesele romantice la lumina unui bec orb, muzica  si incalcirea degetelor, lupta dintre ganduri, cine sa-si scuipe primul sufletul, contopirea de orgolii, de idei si de cuvinte. Pe parcursul intregii luni, el si ea sunt doua extreme diferite care se atrag. Formeaza un intreg, unul adevarat, palpabil. Se completeaza, se unesc si formeaza idealul de iubire pe care-l citim deseori printre randuri. O luna. Fac schimb de te iubesc-uri. Schimb de sarutari si sufocari in brate. Schimb de lacrimi si ADN, de melodii care devin melodii-simbol si schimb de suflete.

A doua luna fiecare dintre cei doi traiesc cu un suflet strain in interior. Odata ce au facut schimb, fiecare cauta sa-l alinte pe cel ce l-au primit. Sa-l curate, sa-l lustruiasca si incalzeasca. Te iubesc-urile nu mai fac fluturii sa urce din stomac in piept, dar sunt prinse din aer cu acelasi avant. Noptile albe se transforma in gri, degetele se linistesc, isi opresc joaca, dar nu se dezlipesc. Mainile raman incolacite. Intregul persista. Poti urmari cu usurinta in a doua jumatate a acelei luni cum noptile se innegresc din ce in ce mai tare, intunericul devine imposibil de strabatut, muzica mai surda iar mainile odinioara inclestate cauta individualizare.

Luna a treia. Indragostitii ce nu se mai iubesc stau spate-n spate. Te iubesc-urile nu mai sunt urlate in gura mare. Sunt soptite sau si mai simplu, scrise la repezeala pe bucatati de servetele. Sunetele melodiilor-simbol nu mai rasuna de nicaieri, mainile isi cauta treaba, mereu in alta parte, mereu printre alte maini. De la prea mult intuneric, noptile nu mai sunt impartite. In cele din urma, unul dintre ei va hotari ca ar avea ceva nevoie de sufletul acela odinioara imprumutat. Schimbul se va produce din nou. De aceasta data fara sarutarile si bratele incrucisate ca la inceput. Niciunul insa nu pleaca. Cuplul nu mai e un intreg. E doar un el si o ea care se chinuie unul pe celalalt. Perfectiunea devine imperfecta, ordinara.

Daca e sa traiesc o relatie, as fi prezenta doar in acea prima luna. Mi-as lua talpile in maini dupa primul te iubesc. Odata ce am facut schimbul, voi sti ca vraja e rupta si perfectiunea distrusa. Ori eu nu stiu sa accept imperfectiunea.

 

Despre iluzii.

 

Dintr-un om pleci o singura data. Ii parasesti fiinta cu prima ta plecare, ii golesti sufletul de tine atunci cand hotarasti pentru prima oara sa o faci. Ce se intampla dupa sunt doar iluzii. Iluzia revenirii, iluzia plecarii, iluzia ca mai esti acolo. Omul se hraneste cu iluzii, realitatea fiind prea grea, insuportabil de carat. De aici vin si slabiciunile. Urate, grele, obositoare, ude, imbacsite cu pareri de rau si lacrimi.

Cand eram mica, traim in fiecare noapte un singur vis. Se facea ca niste pereti imensi vin peste mine si in scurt timp voi muri. Eram minuscula iar peretii aceia se tot apropiau. Ma trezeam in transpiratii in fiecare noapte. Traim iluzia durerii si fricii in urma fiecarui vis. Iar ziua.. nu era decat teama si frustrari. Iluzia acestei frici intrase atat de adanc in mine incat imi parea reala. Parea ca rupe din mine. Puteam sa simt si durerea, puteam sa ma vad sangerand. Copilul ce traieste iluziile la acel nivel nu mai poate fi un copil. Iluziile ne schimba, ne transforma. Fac din noi ceea ce nu suntem sau ce nu se presupune a fi. Iluzia te arunca spre stele, te face sa crezi ca te plimbi printre ele apoi te lasa. Cazi, te lovesti cu fata de asfalt si brusc realizezi care e realitatea, de fapt. Ce e mai real decat iluzia si decat realitatea in sine e durerea caderii. Aceea e mereu groaznica. Spuneam odata ca in iluzia iubirii traiesti doar suferinta cu adevarat. Durerile sunt mereu reale.

Despre plecari… sunt si ele niste iluzii. Astazi esti si maine dispari. Ce poate fi mai amagitor decat prezenta si mai iluzionat decat plecarea?

Se intampla sa intri in sufletul cuiva, pentru fractiuni de secunde, pentru franturi de momente. Acea prezenta e reala. Tine cat o clipire de pleoape si daca ai reusit sa o traiesti atunci iluziile se vor sparge in fata ta asemeni unor bule de sapun. Colorate, perfect rotunde, dar subtiri. Fiinta umana insa nu s-a bucurat niciodata de momentul pe care l-a capatat. Noi nu stim sa traim decat in viitor. Asteptam, vanam alte momente. Le pandim, sarim pe ele apoi ne vaitam ca erau imposibil de prins. Si e diferit mereu. Sau accepti ca ai pierdut fara a incepe jocul sau te alimentezi cu iluzii. Alegerea ne apartine de fiecare data.

Numai de nu ar fi omul atat de usor de modelat. Suntem asemeni unui bot de plastelina din care poti crea orice iti doresti. Vrei lipesti un om, vrei un animal iar daca nu.. doar il lasi bot de materie ciudata. Iluziile au puterea aceasta asupra noastra. Ne modeleaza sufletele, ne obliga sa traim inventii nebunesti, sa iubim oameni inexistenti, sa ne incalzim langa suflete reci. Totul vine cu un pret, iar pretul iluziilor este cel mai mare. Deseori il platesti cu singuratatea. Iti dai fiinta pentru cateva iluzii iar in final ramai secatuit.

Cea mai grea dintre iluzii insa e iubirea. Traiesti iubirea ca si cum e pentru prima data, mereu prima data. Iubesti nebuneste, pana la lacrimi, pana la sange, pana la imposibil apoi ceva se intampla si lumea din jur se prabuseste. Puzzle-ul pe care l-ai tot construit cade peste tine bucata cu bucata si atunci iti apare in fata claritatea iluziei cu care ti-ai alimentat sufletul. Le lasi acolo si-ti iei inima in brate sau aduni piesa cu piesa si incerci sa reconstruiesti imaginea de odinioara… Insa nici macar iluzia nu poate fi perfecta odata ce a fost distrusa. Nici cele mai perfecte doua jumatati de tablou nu se vor mai potrivi una langa cealalta.

In iubire, cred eu, sta cea mai mare durere. Pentru ca doar in cazul iubirii nici iluzia nu are putere. Nu te poti hrani decat cu tine. Cele mai marsave iluzii nu-ti vor mai vinde nimic. Ramai singur si neajutorat.

Sa iubesti un om poti o singura data, dupa aceea nu e decat pustiu.

 

 

 

Suflet impartit la doi.

Obisnuiam sa vorbesc despre cladiri marturii. Nu din intamplare. Acelea imi inspirau putere si mister. Viata si singuratate. In spatele acelor caramizi am vazut mereu mai mult decat se vedea prin crapaturi. Am simtit mai mult decat tinea sa emane piatra, mereu. Astazi insa am dat cu ochii de o cladire parasita insa nicidecum uitata. Nu stiu de ce, care e motivul pentru care mi-a atras atentia, dar nu am putut decat sa ma opresc. Am bagat capul si printre gratiile portilor, sa simt. Poate in interior, mai aproape de acea minunatie voi intelege mai mult decat imi e dat din exterior. La vederea unor astfel de cladiri mi se intampla sa raman amutita. Si am vazut multe. Cladiri mari, mici. Cu sau fara povesti. Cu sau fara trecut le-am iubit mereu, pe toate. Descopeream de fiecare data, in fiecare casa cate un suflet. Il invatam, il studiam, il intorceam pe toate partile, ii admiram toate colturile. Ii puneam eticheta apoi il asezam cu atentie la loc, printre pietre. Casa aceasta pare sa aiba un suflet atat de cunoscut. De parca nici nu trebuie sa-l invat, sa-l chinui, sa-l intorc pe fata si pe dos. Simt ca imaginea ei ma imbata, simt ca sunt intru totul conectata cu ea insa nu vad nimic. Nu vad cum se poate… Abia spre seara intelesesem cat ii seman. Nu stiu nimic de casa aceasta. A cui era, a cui mai este. Ce spune, ce marturiseste. Nici macar nu o cred suflet dintr-un trecut indepartat. Aparent simpla, nu pare sa poarte mai mult de 70 de ani. Chiar daca vorbeste de o renastere italiana, cladirea tine sa se indeparteze de parametrii caracteristici stilului adaugand o simplitate impunatoare. In italia a fost mereu vorba de renastere, iar petrele au vorbit mereu. La vazul acesteia insa am ramas uimita. Ea nu vorbeste. Ea nu spune nimic. Ea parca doar asteapta descoperita, fara a da un indiciu cat de neinsemnat. De o eleganta deosebita, isi pastreaza anii cu demnitate, asezata cu fata spre strada pot doar sa presupun ca a tot urmarit, in tacere.

Casa aceasta imi poarta sufletul. Ea nu marturiseste un trecut. Ea nu dezvaluie mistere. Ea urmareste. In singuratate, in intuneric, in liniste deplina.

Vicii.

 Privesc pentru ultima data cum mocneste tigara in scrumiera. Ia-ti un whiskey si vino mai aproape. Nu vorbi, lasa gustul acelei licori sa te imbete, sa ma imbete. Cat tigara scoate fum, mai e o scanteie. Sa ne imaginam ca e focul nostru, abia aprins. Sa bem pana la capat din sticla aceea si sa ne privim ca si cum nu ne-am vazut pana acum. Ca si cum esti un strain cu ochi albastri, iar eu straina si eu. Trage un fum, inspira-ma, pastreaza-ma in plamani. Tine-ma in tine, cat nu sunt plecata de tot. Da-mi trup in timp ce sunt doar fum. Ia-mi mana ca si cum mi-ai simti degetele.

Mocnim si noi ca tigara aceea. Bautura e pe terminate, nici fum nu mai iese, din scrumiera sau din plamanii tai. Nu mai sunt acolo. M-ai expirat prea repede. M-am risipit undeva in jurul tau. Nici n-am apucat sa-ti intru in piele, sa las miros de mine in fiinta ta. Nici nu mi-am dorit, poate. Ce rost avea sa ma impart, sa las parte din mine acolo unde as fi fost acoperita cu alte mirosuri, alte tigari si alte bauturi? Alte seri, alte scantei… N-as ramane decat daca as fi doar eu si doar tu.

M-ai intrebat de multe ori daca vreau sa raman si am spus de tot atatea ori ca-mi doresc cu adevarat, dar nu stiu cat de sincera am fost. Fiecare “da” al meu pastra asteptarea unei rupturi. E ca si cum de fiecare data as fi cerut sa nu ma mai intrebi, sa nu te mai mint. Apoi, te-am obligat si pe tine sa minti. Sa spui ca ma vezi langa tine si ca ma simti alaturi… cata naivitate si cata iluzie.

Te iubesc si nu te iubesc. Doare si nu doare. Te vreau si nu am nevoie de tine. Esti al meu si nu esti aici. Imi esti paradox. Mintile-mi sunt intoarse pe dos si tot ce stiu e ca trebuie sa respir, sa continui sa respir.

As vrea sa nu-ti mai amintesti de mine. Cred uneori ca-mi simti mirosul din departare si atunci incepi sa ma strigi, sa ma chemi la tine. Sunt prea departe de tine, prea rupta de fiinta ta si vin de fiecare data. Ma apropii de tine, incerc sa-ti privesc chipul iar tu intorci spatele. Spui vorbe si vorbe, cu spatele spre mine. Atunci ma intorc si eu si stam asa. Doua umbre spate-n spate.

Se face dimineata. Tigara e stinsa parca si paharele goale.

 

Trup, suflet si oamenii-fum.

       

       Oamenii au prostul obicei de a vorbi fara a spune ceva, de a se indragosti fara a iubi, de a privi fara a vedea si de a exista fara a trai. Milioane se nasc zilnic si doar sute din acei nascuti schimba universul prin energia pe care o emana de la primul scancet. Vad oamenii tristi, ii vad obisnuiti si nemaipomenit de simpli. Simplitatea aceasta a atins niste cote, a ajuns in punctul in care nu mai poate fi inteleasa. Nu de mine, cel putin. Nu voi putea privi catre un suflet transparent cu admiratie sau macar cu un fel de ganduri. Sufletele incolore nu inspira nimic. Nu scot cuvinte din tine si nu imprastie viata. Sufletele incolore pot trece pe langa umarul tau, pot sa-l atinga si nu va fi mare uimirea daca nu vei simti nimic, pentru ca ei nu ating nimic, de fapt. Acele suflete nu-si ating nici propriul umar, propria existenta. Vorbesc de interior, de ceea ce gazduieste corpul. La nastere fiecare suflet face rost de un trup purtator si doar in combinatie cu acesta alege daca va creste si prinde radacini frumoase in interiorul substantei materiale, sau va ramane fum. Prea multi aleg fumul. E cea mai usoara cale spre iesire. Ori, blocat intre piele si oase, substanta spirituala tinde spre libertate. Sufletul colorat isi gaseste libertatea in frumos. Isi are tentativa de eliberare in adevar si in iubire. Iubire de tot. De alti oameni, de trupuri si de alte suflete. Iubire de concret si abstract. Sufletul colorat e liber sa atinga exceptionalul.

Sunt intrebata deseori de ce ma inconjur cu singuratate. Nu iubesc oamenii, raspund de cele mai multe ori. Simplu, fara detalii de nedigerat. Ori, iubesc omul ca si idee, iubesc omul de exceptie, dar nu am invatat cum sa iubesc oamenii-fum. Sunt singura. Rareori am ocazia sa intalnesc trupuri care-si poarta frumos sufletele. Cand se intampla insa, apuc sa fac schimb de zambete. Aici e punctul in care sufletul se manifesta prin libertate. Esti liber de a admira, de a invata. Liber de a savura energia straina care te invaluie in acele clipe. De altminteri, ce-ar fi altceva decat libertate si fericire savurarea aceasta cand energia e singura sursa de hrana pentru suflet? Energia frumoasa, spun. O alta nici nu recunosc. Cei ce nu stiu sa o semene, nu o au. Si daca nu esti purtator de energie… De ce ai exista? Universul nu te stie, oricum. Totul in lumea aceasta inseamna energie… Si daca tu nu insemni, ce esti atunci? Raspunsul poate fi inspaimantator.

Nu fac lectii moralicesti, existentiale. Nu stiu despre viata si existenta nici cat o ceapa digerata. Imi astern nebuniile de seara.

Ca-n valuri.

Daca as crede in iubire as spune ca are culoarea fericirii. Toate iubirile, una ca una. Nu as face o diferenta intre ele. Poate chiar le-as confunda din vreme-n vreme. As iubi iubirea mea, apoi o alta, ratacita in jurul meu. Cum stii ca iubirea pe care o traiesti e iubirea ta? Cum stii ca e cea colorata in fericire?

N-am stiut sa fiu pustie niciodata. Am iubit din interes, mereu. La fiecare aruncare in sentimente am facut-o pentru ca aveam nevoie. Aveam nevoie de tremur, de pasiune, de completare. Apoi completarile au devenit ordinare, comune si chinuitor de simple. Descoperisem in timp ca iubirea mea nu se mai numea iubire si culoarea i se transformase in monotonie, in tristete. Era orice altceva decat se presupunea a fi. Era orice, numai fericire nu.

Am sarit mereu la sarutat, la prins de maini, la sarit in brate. Am mimat iubirea perfecta de fiecare data cand imi era dor de ea. Apoi traim suferinti. Paradoxal, suferinta era de fiecare data adevarata. Erau suferinti insotite de pareri de rau, dezamagiri si tristeti. Cumva, intr-un mod bizar, stiam sa traiesc cu adevarat doar suferinta.

Acum ma intreb daca am trait iubirea cu adevarat. Ma intreb daca nu mi-e sufletul arhiplin de suferinta. Daca nu cumva nu mai e loc pentru nimic altceva… Ii fac umbra cu tot ce am strans de-a lungul anilor. Cu pustietate si nimicnicie.

Am spus deseori ca-mi voi elibera sufletul. De dragul meu si a celor ce au sa ma iubeasca. De dragul celor pe care ii voi iubi. Celor pe care ii voi strange in brate cu adevarat. De dragul unei iubiri care nu va mai fi repetitie ci o mare, adevarata premiera.

Ce face omul cand culege doar mucegai si-l aduna in suflet? Ce se alege din el? Ce creste acolo unde nu semeni nimic?

Ma tot intrebam, cum se poate ca inima care cere sa nu primeasca, nimic, niciodata?! Dar oare cere?

Deseori ma cuprinde un dor de valuri. Ma apropii de mare atunci, imi bag talpile in apa si amortesc. Ca si in iubire, nu am avut niciodata curajul sa ma cufund in apa de-a intregul. Sa-mi las trupul alintat si purtat. Am umezit mereu doar talpa si degetele, apoi am plecat. Uda, murdara de nisipul lipit de picioare, cu amintirea apei in picioare.