Sarutul – contopire a doua energii. Fierbinti, patimase si rosii. Sarutul imbina toata dorinta lumii concentrata intre doua perechi de buze. Buzele acelea cer si ofera. Intreaba si dau raspunsuri. Sarutul este cel care leaga doua suflete mai strans decat un jurmant. Odata atinse, buzele isi promit credinta. Se impleticesc ca intr-un val de cuvinte fara sa-si spuna nimic. Musca unul din celalalt cu pofta, cu nerbadare, ca si cum nimic nu mai ramane dincolo de sarut. Ca si cum universul se termina la capatul sarutului lor. Ca si cum doar buzele acelea sangerande mai stiu sa respire, prin sarut. Asemeni unor pasari, isi incalcesc aripile spre maretie, spre culmi inalte, spre apogeuri pentru a exploda in final intr-o liniste deplina, inceata, obositoare.
Numai sarutul ne ramane cand nu avem nimic. Sarutam pentru a iubi, sarutam pentru ca nu am invatat sa iubim, sarutam pentru a ne scoate sufletul pe gura. Pentru a-l arunca in sinea celuilalt. Sarutam pentru a ne face una cu buzele celuilalt si cu fiinta sa. Pentru a acapara o parte din el. Chinuim buzele, le penetram cu limba puternica sau moale pentru a trasa granite. Pentru a seduce, pentru a cuceri, pentru a avea si a poseda. Sarutam pentru ca e cel mai nevinovat pacat, care in acelasi timp poarta cea mai mare vina.
Nu stim unde incepe si cand se termina. In timpul sarutului vesnicia prinde forma. Nimic nu mai misca, nimic nu mai traieste decat cele patru buze. Pline de sange, muscate, ranite, ele opresc viata sa curga. O concentreaza in sarut adunand toata materia din univers pentru a-si alinta ranile, toata dorinta pentru a nu se mai opri.
Sarutul este vesnicie. Contopire fara margini intr-o viata fara de moarte. Sarutul e ca eternitatea. Chinuitoare si lunga. Te arunci in sarut ca si cum te-ai arunca de pe marginea pamantului si tot ce gasesti este infinit. De dorinte, de foc si de buze.
Mai de pret decat viitorul vad doar trecutul. Lasa urme, pete si destine. Vorbeste in ruine si tipa in culori sterse. In pereti scorojiti si geamuri ciobite. Lasa ca marturie tot ce a ascuns de-a lungul vremii. Fara sa mai taca, isi da cartile pe fata ca si cum jocul e sfarsit, partida incheiata.
O pata a trecutului este Casa Sofian. Loc transformat in studiouri fotografice si adapost de caini bezmetici. S-ar parea uneori ca doar fiintele acelea o mai viziteaza, ca si cum i-ar cunoaste povestea. Restul? Uita. Prea multi iau trecutul mot-a-mot.
Edifciul apartinea lui cutare Nicolae Sofian, ,,Sofian, modovean; un Neculai, ficior unei Sofia, născut în dudaie cu mai mulţi taţi, s-au înfiinţat porecla de pe numele maică-sa, decât, ca să nu poată nimeni zice că e ficior de curvă, s-au greşit porecla, zicându-şi Sofiano şi slujind pe la boieri au strâns parale şi pe la 1846 şi-au cumpărat un decret de stolnic” (Constantin Sion, ,,Arhondologia Moldovei”, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 260). Fost senator, Nicolae Sofian si sotia sa Ruxandra Sofian, pun temelia unei asociatii sub numele Institutul Sofian. Atat Institutul cat si Ruxandra Sofian, fiind presedinta Comitetului Societăţii Femeilor (Doamnelor) Române din Botoşani, se implica in diverse acte de binefacere si ajutor social, inclusiv cele din vremea razboiului neatarnarii tarii de la 1877-1878. Dovada binefacerii familiei Sofian o gasim in anuntul despre decesul boierului, ziarul Albina, Bucuresti, 1900: ,,În Botoşani a încetat din viaţă Nicolae Sofian, fost senator, în vârstă de 90 de ani. Defunctul şi-a lăsat întreaga avere (3 milioane) azilului de infirmi din Botoşani, înfiinţat de dânsul, cu condiţia ca numărul paturilor să sporească de la 25 la 50, să se înfiinţeze 4 şcoli agronomice pe moşiile sale şi să se împartă în fiice an, la Sf. Nicolae, câte o mie lei celor mai sărace familii de săteni de pe moşiile sale. » Specificand, ultimul testament al boierului Nicolae Sofian marturiseste despre impartirea averii acestuia: ,,Subscrisul Nicolae Sofian, proprietar din Botoşani, las întreaga mea avere mobilă şi imobilă Institutului Nicolae Sofian din oraşul Botoşani, înfiinţat de mine şi recunoscut ca persoană juridică prin legea sancţionată la 23 iunie 1893 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 4 iunie 1893. » Astfel, drumul « tragic » al Casei Sofian incepe aici, data fiind pe mana societatii. Iar societatea e rea si, trecand prin fel si fel de stabilimente spitalicesti, din mana-n mana, cladirea ajunge in « grija » comunistilor, aceasta reprezentand ultima ei utilizare.
Dupa 1990, edificiul era parte a unei idei grandioase: un cazino pentru progresul municipiului Botosani, insa proiectul a fost abandonat si casa a devenit azi « de lux » pentru oamenii strazii. La 2000, Casa Sofian este cedata Mitropoliei Moldovei si Sucevei, acestea avand in plan reabilitarea si transformarea ei intr-un Centru Cultural – Ecumenic. Cheltuielile insa depaseau orice asteptari, asa ca procesul de restaurare a fost stopat. Mitropolia a inaintat o cerere, cum ca Ministerul Culturii e cel care trebuie sa acopere cheltuielile. Chiar daca ele nu au fost acoperite, cladirea a fost inclusa pe lista celor care urmeaza a fi restaurate prin Planul National de Restaurare. De aici urmeaza o liniste lunga si deosebit de profunda. Cateva lucrari au mai fost efectuate, lucrari de fatada, de spalare a ochilor straini. Nimic concret si nimic decisiv. „Încă nu se lucrează la Casa Sofian. În decembrie anul trecut s-au alocat aproximativ 800 milioane lei de la Ministerul Culturii, însă nu s-au făcut decât nişte decopertări, protejări ale acoperişului şi organizare de şantier. Nu ştiu cam de ce sumă este vorba pentru ca lucrările măcar să înceapă. Constructorii de la Restaco Suceava aşteaptă banii » . Bugetul bisericii pare a fi mult prea slab, paradoxal. Daca apelezi la Consiliul Judetean, acolo se da vina pe Mitropolie. „Casa Sofian este de şase ani (în 2009 n.r.) în grija Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi dacă există vreun proiect de investiţie ei ştiu asta. Ştiu din discuţiile cu Înalt Prea Sfinţia Sa Teofan că există un proiect în execuţie. Dacă acest monument ar fi fost în grija noastră, a Consiliului Judeţean, de mult ar fi fost un proiect prin care să reabilităm casa cu finanţare externă ». In bref, responsabilitatea fata de bunul social este aruncata din poarta-n poarta.
O veritabila opera de arta. Una cum nu am mai vazut, printre copaci si iarba pana la genunchi, reuseste sa-si scoata trupul spre a aduce aminte. De viata, de frumusete, grandiozitate, lumina. De tot ce insemna trecutul ei, al tarii, al orasului. Construita la finele secolului XIX, bucata aceea de piatra batrana cuprinde cele mai frumoase detalii ale vremii sale. O combinatie de art-nouveau, second empire, baroc, si un stil veritabil romanesc, Casa Sofian devine o capodopera. Sau asa se vede din prisma ochilor mei. Pot sa ponegreasca Romania sau coltul acela de pamant din nordul tarii, dar e deasjuns sa iasa in marile orase ca sa vada ca o alta cladire atat de complexa in detalii va fi greu de gasit. Si nu e vorba doar de treptele nisipoase, geamurile goale, peretii care dau sa cada. Sufletul ei canta. Inca mai canta asa cum o facea odinioara. In pustietate, parca rasuna o vioara, o balada trista. Rasuna fiecare turn, fiecare treapta.
Astazi, Casa Sofian ramane imprimata in amintirea oamenilor ca o ruina a vremurilor demult apuse. » Fosila » botezata de cineva, subiect transpus in picturi. Insa pensonul nu mai traseaza liniile unei maretii, ci al unui ecou.
Iubesc toate cladirile care-si cara secolele, dar Sofian ramane prima mea iubire. Prima lacrima am varsat-o in spate, langa balustrada romaneasca si usa de lemn. I-am facut inconjorul pe atunci ca nu cumva sa pierd un centimetru din ea. I-am mirosit fiecare coltisor. Cunosc fiecare unghi al ei ca propria-mi palma. Este un suflet batran, obosit si bolnav. Bolnav de vreme.
Spune Paleologu ceva tare frumos despre cuplu si iubire. Le sustine pe ambele, le venereaza chiar, in conditia in care aceastea sunt pentru totdeauna. El zice: « Ce rost are cãsãtoria, dacã nu e pentru toatã viata? Dragostea nu înseamnã numai tinerete, voluptate, romante si apoi plictiseala, goana dupã altceva, care e mereu acelasi lucru. Dragostea e de la tinerete pânã la bãtrânete. »
Mi-a venit in minte povestea aceea minunata din Up. Cei doi oameni desenati care traiesc unul prin dorintele celuilalt. Idealul de iubire unde e ascunsa toata apa murdara ce curge intr-o relatie. Frumusetea de a te trezi langa cel sortit tie si de a-i zambi in fiecare dimineata. Fericirea de a iubi un singur om pentru ceea ce este, nu pentru ce ai vrea sa devina. Norocul de a-l vedea in fiecare seara pe perna din stanga, de a fi tachinat din vreme-n vreme pentru micile goluri, de a-i vedea lacrimile, de fericire sau tristete, de a i le sterge. Bucuria de a ferici un om si de a-ti ferici propriul suflet. Ocazia, pe care o primesti o singura data in viata, de a saruta o inima, de a o lipi de a ta fara frica, indoieli, pareri de rau. Spun ocazia pentru ca, eu una, cred cu tarie ca iubirea nu-ti sta pe pragul casei in fiecare zi fumand linistit o tigara si asteptand pana cand vei deschide usa si o vei ruga sa pofteasca inauntru. Cred ca daca ai gasit-o trebuie, esti obligat, fortat sa o iei. E ca intr-un joc unde daca ai incalcat niste reguli, mici sunt sansele de a iesi si infingator si cu punga plina. Iubirea este o regula omeneasca si nu s-a gasit faptura de om care sa schimbe aceasta. Unde e negru, e si alb. Unde e jumatate, apare si cealalta. Unde e om, e si iubire.
Ei bine, teoretic inteleg si imi doresc o astfel de iubire. Le-as lua pe toate. Le-as trai pe toate. M-as arunca cu capul inainte fara sa privesc unde imi voi aseza picioarele in momentul caderii. M-as darui intru totul celui care imi va intinde bratele gata sa-mi primeasca sufletul. Teoretic, as face din el sensul vietii mele si nu ar exista altceva care sa straluceasca mai tare in fata ochilor mei. Dar daca e imposibil sa atingi acea perfectiune a cuplului? Repet, cred in iubire! Cred in toate pe care le-am spus. Nu voi inceta sa cred pana in ziua in care voi inceta sa respir. Insa cumva renunt sa cred in cuplu. E format din oameni si in oameni am uitat sa cred.
Paleologu zice ca sufletul care nu iubeste este lipsit de divinitate iar eu l-as intreba: sa iubesti ce? Pentru ca poti iubi orice pe lumea aceasta, numai o fiinta omeneasca nu.
Seara, tarziu, pe la zece, el intrase in camera. Dupa o zi de priviri reci si cuvinte grele, isi facu curaj sa-i vorbeasca. Voia sa-i spuna ca-i pare rau sau ca are sa plece, ca are sa ramana, pentru seara aceea sau pentru totdeauna. Parca nu mai era important. Trebuia sa-i vorbeasca. Trebuia sa spuna multe si marunte iar ea, cum avea obiceiul, sa se faca comoda langa pieptul sau si sa-l asculte. Sa-l priveasca cum stie ea cu ochi de suflet vesnic indragostit. Ochii aceea ii ofereau o siguranta si o liniste interioara pe care nu o cunoscuse pana atunci. Trebuia sa-l asculte, orice ar fi. Deschise incet usa si se strecura inauntru. O gasi cu fata spre geamul aburit, rece si neclar. Un intuneric era asternut peste toata camera si doar chipul ei era luminat de un oarecare bec din strada. Se apropie. Ii auzi respiratia calma. Se intreba, cum poate femeia aceasta sa pastreze atata finete si atata putere? Isi aminti ca faptura aceea daruita cu totul vointei lui poate fi atat de supusa iubirii si in acelasi timp poate distruge orice ar pune in pericol bolul de sticla in care s-au refugiat. Ii mangai cu privirea formele rotunde si calde pe care iubea atat de mult sa le stie sifonate sub palmele sale. Nu indrazni sa o atinga. Ii simti parfumul usor dulce. Era mirosul sau. Fiecare por emana o aroma care-l scotea din minti.
Inca din prima zi, cand o cunoscuse, a promis ca va gusta din mirosul acela. Ca-l va sorbi cu totul, pana cand pielea ei va mirosi a el. Pana cand el va fi una cu simturile ei. Ii promisese, isi promisese ca il va iubi cum nu a iubit pe nimeni altul. Ca-i va apartine pana la nebunie si isterie. Ca va fi a lui asa cum alta nu a fost, cum a altuia nu a stiut sa fie.
Pana a fi femeia lui, ea era doar o femeie. Ca oricare alta, complicata, ranita, slaba. Cumva reusise sa puna durere langa durere si sa-si construiasca un perete intre sufletul ei si realitate. Ajunsese in punctul in care nu mai facea diferenta dintre plodul fanteziilor sale si realul care se scurgea printre caramizi. Timpul trecea si peretele era intarit cu frica si lacrimi. Apoi aparu el. Nici nu a fost nevoie sa darame ceva caci ea singura a hotarat sa-i iasa in intampinare. El nu facu decat sa zambeasca. Fata ii luase palma dreapta, i-o saruta si-si puse sufletul in ea. Din acea zi, nu putea simti decat prin el.
Statea cu fata spre lumina. Camera era atat de rece si era atat de intuneric. Avea o sete de lumina si de el. Privea geamul rece, neclar si-i desena chipul printre florile de gheata. Daca are sa vina, ce-i va spune, se intreba. Ar vrea sa taca, langa el. Sa-l asculte, sa-i respire fiecare miscare. Sa-si puna capul langa pieptul sau si sa-i numere fiecare bataie a inimii. Doar de-ar veni… Se auzi un scartait de usa uscata. Ii simti pasii, ii simti respiratia obosita langa umarul sau. Tremura la acea atingere. Tremura la gandul ca barbatul acela, al ei, o poate strange intre palme, o poate modela si sculpta, poate face orice din trupul si sufletul ei si ea nu va riposta. Va sta cuminte si loiala lui, iubirii pe care o tinea strans in pumn de atata vreme. Pentru un moment doar ii veni sa-l stranga in brate. Sa-i arunce camasa aceea, sa o faca bucati, sa-l ia asa cum este el, gol, al ei. Sa se lipeasca de el atat de tare incat sa-i intre printre piele si oase. Sa fie el. Sa nu mai fie doi. Camasa de satin alb parca o sufoca. Ar fi vrut sa scape de ea, de intuneric, de raceala. Ar fi vrut sa-l aiba doar pe el care sa o acopere si incalzeasca.
Isi tinu respiratia pentru cateva momente. Isi intoarse privirea catre barbatul sau. El statea alturi, cu un aer rugator. Tacea el, tacea si ea. Nu era nevoie sa vorbeasca. Stiau ambii, sufletele si-au spus totul. L-a luat de mana.
Sunteti doi copii care au gasit o iubire prăfuită intr-un colt de cameră uitată. V-ati umplut sufletele cu ea si o plimbati. O iei spre tine apoi i-o arunci ei. Si nu care cumva sa o scape! E o iubire veche si ciobita pe care ati lustruit-o pana când chipurile vi s-au oglindit pe suprafata netedă, curata. A devenit iubirea voastră caci cine a lasat-o aruncată in intuneric nu mai avea nevoie de ea. Poate a pierdut-o din neglijentă in cutia cu lucruri nefolositoare si uzate sau poate acolo a parasit-o. Voi ati luat-o in palme si i-ati zâmbit. Era asa mica pe vremea aceea. Mica, chinuită si obosită. Nu i-ati recunoscut chipul caci fata zbarcita nu arata decât trădare si uitare. Ati pus-o pe fereastra, la lumina si caldura si zi de zi v-ati tot întors sa vedeţi cum mai e. Ati privit-o cum creste si ati hotărât sa o pastrati. Sufletele voastre au rămas pecetluite pe sticla ca intr-o oglinda. Era portretul a doua inimi de copii zambitori. Tu o tineai de mana iar ea evita sa-ti prinda privirea. Ce avea sa-ti spuna? Ca iubirea aceea prăfuită si murdară de odinioară e noua acum si precum un balon zboară catre infinituri? Tremura de teama. Ca n-ai sa-i dai crezare, ca n-o vei tine bine de mana. Tu? Puteai doar sa-i saruti sfios podul palmei.
Voi, doi copii ati reinventat iubirea. V-ati luat suflet de suflet si i-ati dat sensul pe care il pierduse de multa vreme. I-ai spus intr-o zi ca iubirea aceea sunteti voi si ea a inceput sa planga. Plângea cu lacrimi fierbinti. Sufletul se transforma in picături calde când fericirea nu-si mai ajunge in interior si cauta sa iasa. Tu sadisei acea fericire in sinea ei.
Si acum ii urmăresc creşterea. Ma gândeam ca n-ar mai avea unde sa se inalte si de fiecare data imi arata cât gresesc. Pare sa va ia inimile spre culmi mereu mai inalte, mereu diferite. Ca vrea sa va puna lumea la picioare, ca vrea sa ramaneti doar voi doi in tot universul, dintr-o parte n-am sa vad vreodată. Vad doar urmele de fericire pe care le imprastiati.
A ajuns sa conteze. Omul acela pe care nici nu-l cunosti inseamna un univers pentru tine si doar te mai intrebi din cand in cand cum s-a intamplat. Parca ieri zilele tale erau un deja vu stupid si fara sens si astazi totul e schimbat. Zile rupte din romanele pe care le citeai pe cand erai mica, povesti pe care le tot auzeai despre printi si printese. Povesti pe care te incapatanai sa nu le crezi doar pentru ca nu le-ai trait vreodata. Printi pe care-i desenai mereu cu alte printese.
Omul acela a venit si ti-a intors sufletul pe dos. Cum, cand si de ce? Nu toate intrebarile au un raspuns. Cert e ca zilele au devenit ore iar fericirea asemeni unor omizi s-a transformat in fluturi. Fluturi de aceia despre care se tot spune ca zboara prin stomacuri.
Si il iubesti. Asa cum e, in stare bruta, il iubesti. In fiecare dimineata te trezesti, iti privesti chipul in oglinda si zambesti. Tu esti el si ochii tai ii striga numele. In orice miscare, in orice clipire zambetul lui pe care nu-l cunosti ti se reflecta in priviri. Ii zimbesti in fiecare dimineata. Iti zambeste, prin tine. Acelui barbat care ti-a schimbat zilele si ti-a alinat sufletul, ii poti darui viata intreaga. I te poti darui fara sa intrebi ce are sa faca cu tine, fara sa ceri socoteala. Ai momente de frica in care iti vine sa plangi, sa fugi, sa urli, sa pleci in lumea mare. Sa te ascunzi de toti, de toate si de el. Mai ales de el. Apoi se apropie, iti ia fata in palme si stii ca nu vei face nicio miscare fara mainile acelea. Ai putea sa pleci si sa-ti lasi sufletul de izbeliste?
Zilele tale, noptile tale si toata viata… toate se invart in jurul a doua cuvinte. Iubesti-pierzi-iubesti-pierzi-iubesti… si doar tu hotarasti cat mai ai sa pierzi.
Te vreau. Stiu ca te vreau cu fiecare particica a mea. Stiu ca te vreau cum am uitat sa doresc. Vreau sa-mi chinuiesti spiritul si mintea. Sa plang de iubire. Sa fii in fiinta si firea mea. Sa te faci una cu pielea si gandurile mele.
Visez ca intr-o zi am sa fug de tine. Ca am sa ma trezesc de dimineata, am sa-mi pun sufletul intr-o geanta veche si am sa plec. Visez ca intr-o zi fiinta mea va fi departe de cuvintele si mainile tale. Ca nu vei mai sculpta nimic din mine. Visez ca voi fi libera de iubire, libera de tine. Nu stiu cum se face ca dragostea incatuseaza. Sunt cu mainile legate. Stau in fata ta, goala, incatusata si neajutorata. Sa ma iei in brate, sa ma lasi acolo…nu stiu ce ti-as cere. As vrea sa tip sa nu ma atingi, din vreme-n vreme. As vrea sa-ti urlu ca n-am inima pentru tine. As vrea sa nu mai am…
Mai visez ca lumile noastre nu sunt paralele. Ca intr-o zi se vor intalni undeva la mijloc de drum. Ca-ti voi zambi linistita iar tu ma vei lua la pieptul tau. Ca vom sta asa inclestati pana vom amorti, pana timpul va amorti. Pana cand vom deveni piatra, pana cand sufletele vor impietri, unul langa celalalt. Visez ca lumea ta si lumea mea se vor contopi intr-o explozie. Mereu frumoasa, mereu fericita.
Am sa plec. Am sa te implor sa ma alungi, am sa te blestem sa o faci. Am sa-ti las iubirea pe masa din bucatarie si am sa ies pe usa. Am sa las toate durerile aruncate pe jos. Pe mine sa nu ma mai doara…
Barbatul perfect are un nume nobil. Unul de print sau rege englez. E cel mai frumos nume pe care l-ai auzit. Il privesc din cap pana-n picioare si-l citesc. Are parul aranjat intr-un mod tare interesant si atragator. De parca ar vrea sa spuna » trece-ti degetele printre firele neascultatoare » . E o combinatie de grija si neglijenta. O culoare care ii subliniaza perfect ochii, irisul acela care te face sa tremuri la o singura atingere. Nasul urmat de buze…buzele acelea care stiu exact cum si cand sa sarute, care te fac sa innebunesti de dorinta de a le atinge de la prima intalnire. Trasaturile ii subliniaza puterea. Nimic nu spune » sunt slab, ia-ma acasa ». Gatul sarutabil si umerii lati. Ai sta si ai plange pe umarul lui ore in sir. Iar el ti-ar culege toate lacrimile si le-ar tine acolo. Abdomenul sau nu e un caiet de matematica, nu doare la atingere, e puternic doar.
E barbatul care te va strange in brate, iti va acoperi gura cu a sa, te va tine de maini si iti va da de inteles ca nu ai scapare, esti a lui, esti o fiinta slaba in mainile unui barbat. E cel care te va tine pe picioare asemenea unei fetite mici si iti va saruta punctul acela de dupa ureche. Loc’sorul acela unde doar cei carora le pasa ajung. E cel care te va privi mereu, iti va urmari fiecare miscare. Cel care nu vorbeste in luna si-n soare, pentru care vorba e scumpa si stie exact cum sa o arunce. E deosebit de inteligent. Vei sta in bratele lui si iti va povesti despre lucruri fel si fel. E cel care te va invata si care se va lasa invatat. Este barbatul pentru care eleganta inseamna viata. Orice miscare a lui, orice pas emana un anume stil. Cand isi bea cafeaua in localul vostru preferat, unul plin de rafinament, lemn, catifea si draperii grele, vei sti ca toti ochii sunt indreptati spre el, barbatul acela bine.
El are grija de cariera sa. E ceva legat de oameni, nu iubeste cifrele si cu atat mai mult nu sta la birou de dimineata pana noaptea. Nu uita insa de tine. Are in vedere sa te surprinda mereu cu cate un mesaj, sa-ti aminteasca ca esti in mintea lui orice ar face si oriunde ar fi. Seara, cand se intoarce acasa, te saruta apoi stati asa amandoi in fata semineului, luati cina, vorbiti in luna si-n stele si va incheiati ziua intr-un acord plin de pasiune si intimitate.
Barbatul perfect nu va admite ca femeia sa se indoiasca de el. Niciodata.
« În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de-atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuare Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând În gând Cadenţa picăturilor de ploaie, Ce coboară din umbrele, Din burlane Şi din cer Cu puterea unui ser Dătător de viaţă lentă, Monotonă, Inutilă Şi absentă…
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Un bătrân şi o bătrână – Două jucării stricate – Merg ţïnându-se de mână… »
Ei bine, iarasi ploua si liniste mi-e in fata ochilor. Iubesc ploaia asa cum imi iubesc sufletul. Nu stiu ce spala, ce sareaza. Ploaia mea sunt eu.
A fost o noapte ciudata. Ai adormit cu mine in brate si ai dat imediat semne de nemultumire cand am incercat sa ma eliberez de sub mainile-ti inclestate. Ca un copil care nu lasa sanul mamei, m-ai strans mai tare si te-ai lipit de mine. Ma intrebam, ce se ascunde in spatele ochilor inchisi? Ti-am sarutat obrazul si ai zambit. Ti l-am sarutat si pe celalalt. Nu stiu cat ne-am privit asa. Tu dormind si eu… langa tine.
Imi doresc sa fi fost undeva in spatele somnului tau. Sa ma vezi in intunericul pleoapelor inchise. Sa simti atingerea privirilor mele la fel cum imi simti degetele prelingandu-se pe frunte si prin par. Sa ma incalzesti langa trupul tau. Ochii tai inchisi sa-mi ceara sa mai stau.
Stii, te-am tinut asa in brate toata noaptea. Imi amortisera degetele de la atat de mult plimbat prin parul tau si imi obosise privirea. Din vreme-n vreme imi zambeai si nu stiam cum sa te las. Ma gandeam ca e timpul sa plec, se crapa de ziua si imi era teama ca ma vei gasi in cearsafurile si mirosurile tale. Insa n-am mai stiut cum sa ma ridic. « Buna dimineata, iubitule! » ti-am soptit atat cat sa ma aud doar eu. N-as indrazni sa o spun cu glas tare. Suna bizar, chiar si pentru tine. Tu care nu ai limite ale bizarului si nebuniei.
le blog d'une fille. 