Timpul e un nemernic.

Timpul e un nemernic. Trece pe langa tine si-ti flutura in fata ochilor ce-ai trait, ce-ai pierdut. Iti rade-n nas scotand la iveala fericirile efemere pe care le credeai eterne, cateiii de plus, caraghios mascati in monstri gigantici si ascunsi cu sfintenie sub pat. Timpul e un nemernic…

L-am privit nu pentru intaia oara. O fata linistita, adormita, doi ochi aproape negri ce se miscau alene cand intr-o parte, cand intr-alta sub pleoapele coborate. I-am trasat cu privirea linia buzelor sale, mi-am trecut degetele prin firele dese de pe barbie. Barbatul acesta ce nu apartine nimanui, nici macar sie insusi e langa mine acum. O fi inteles cate mi-a oferit, zgarcindu-se sa dea? Mi-am asezat mana pe pieptul sau si instinctiv mi-a strans-o sub palma-i. A fost un gest de aparare sau disperare? Ma roaga sa ma opresc sau sa ma apropii?

Stiu inca din anii adolescentei ca barbatii vin cu o istorie in spate. Ca acel dosar pe care-l duc de colo-colo ii golesc de orice emotie ca si cum si le-ar transcrie pe foaie si nu ar mai ramane nimic in fiinta. Femeile, de alta parte, au umerii prea slabi asa ca aleg sa arunce orice incarcatura, se descalta si asa, descult, pasesc prin infern si prin paradis, deopotriva.

Cat de lung i-o fi trecutul?

– Dormi cu mine, mi-a spus, cand ce a vrut sa spuna era « Petreci noaptea cu mine » caci dormitul inseamna apropiere. In timpul somnului corpul lui si trupul ei se lipesc si devin unul singur, nu ca si cum ar face dragoste, ci ca si cum dragostea i-ar face pe ei. El nu doarme cu nimeni. El doar isi petrece noptile.
L-am privit indelung, atat de linistit, fara pic de aparare, ca si cum s-ar fi intors in timp, pe vremea cand era doar un pusti de vreo cinci ani iar singura durere era monstrul pe care-l ascunsese sub pat si pe care mama-sa trebuia sa-l alunge cu vreo poveste pe care, fara indoiala, putea sa o recite asemeni unei poezii. Monstrii au crescut si-au devenit demoni, iar in cele din urma tovarasi. Iar el, baietelul de cinci ani, are sa se teama de ei de indata ce are sa deschida ochii. Pana atunci insa linistea ii acopera chipul.

Timpul a trecut ca un nemernic peste el. Mi l-a luat pe cel ce putea fi al meu, dar care era prea speriat sa nu ma transform si eu in demon in cele din urma. Timpul l-a invatat sa nu se apropie, sa nu imparta, sa nu lase mainile jos si sufletul deschis. Iar eu stau langa el, dezarmata, dezgolita si doar imi trec linistita degetele prin firele sale de pe barbie, cu o palma sub palma sa si il privesc.

Timpul e un nemernic.