Intre utopie si realitate.

Ideea unui oras ideal isi are originile in Renastere. O regasim pentru prima data la unul dintre primii umanisti ai epocii – Leon Battista Alberti. In « De architettura » pune bazele imaginii orasului renascentist atat arhitectural cat si social, evitand insa de a aborda toate nuantele problemei societatii. De altfel, problemele erau prea putin reliefate in raport cu epocile ce vor urma. Asadar, cu tratatul lui Alberti apar si cateva imagini nepretuite a ceea ce inseamna utopia secolului XV.

La o prima analiza observam lipsa absoluta a oamenilor, un oras echilibrat care aduce cu sine amintirea antichitatii. Ori ceea ce face Alberti si cei asemeni lui presupune anume aceasta reinviere a spiritului greco-roman intr-o lume trecuta prinEvul Mediu, o lume obosita, insangerata, aproape amnezica.

Prima imagine a orasului ideal apare la 1461 in Urbino – leaganul Renasterii. Urbino este pamantul ducelui Federico da Montefeltro care se cere construit dupa modelul utopic. Este orasul ideal ce aduce cu sine ideea continuitatii. Tipul acesta de continuitate induce iluzia unui oras palat. Este o iluzie atat arhitectonica cat si sociala, urmata fiind de o slaba segregare in interiorul complexului. Un asemenea oras este Pienza, cu piata – nucleul ce formeaza o luzie unitara.

Aceasta este reprezentarea umanistica a Renasterii. Continuitatea nu este oferita doar de catre architecti dar si de umanisti, oamenii de litere ; cei care reconstruiesc fundamentul unei noi societati. Cat despre lipsa aceea de segregare despre care spuneam mai sus – nu poate fi vorba de o egalitate absoluta nicidecum, dar putem vorbi despre un respect reciproc intre cele trei clase sociale : aristocratia, nobilimea si plebea. E, daca vreti, o aducere aminte a democratiei grecesti unde fiecare individ are niste obligatii, acestea fiind impartite in dependenta de natura drepturilor si ocupatiei individului. E important insa sa specificam ca spre deosebire de organizatiile romane in care plebea isi are locul abia spre marginea societatii putin inainte de sclavi sau sunt cu totul exclusi din anumite edificii ; de adunarile comunale medievale in care plebea n-are vreo modalitate de a iesi din mizeria in care este aruncata, societatea renascentista ofera spatii publice in care cele trei clase dau mana-n mana. Sunt spatii si edificii oferite de cate segniorul orasului in cauza spre a facilita comunicarea. Ideea unui oras utopic este reluata si mai tarziu, odata cu epoca industriala. Marea Revolutie franceza(1789), Revolutia industriala(de-a lungul secolului XVIII) marcheaza o cu totul alta era ce are sa impuna o cu totul alta perspectiva. Aceasta, spune Charles Fourier, este epoca tranzitorie : Garantismul (la fel ca si el evit sa o numesc moderna avand in vedere ca epoca moderna dateaza de la Descoperirea Americii pana la Revolutia Franceza. Dupa, vorbim despre contemporanism, insa totusi intalnim deseori istorici care o vor numi epoca moderna.). Se trece de la un tip de guvernare la altul parca peste noapte, se adopta noi legi, noi ideologii. Nu mai suntem in vremea cand scrisul este pazit cu sfintenie. Acum scriu toti si toate. Cu totii vin cu idei (r)evolutionare pe care abia asteapta sa le aplice. Atunci ideea unui oras este reluata, in mod diferit de asta data. Ne vedem in pragul inovatiei cu Saint-Simon(1760-1825) care creeaza prototipul orasului socialist pentru prima data. In jurul lui se formeaza o intreaga religie adoptata mai tarziu de Napoleon al III-lea. Aceasta se baza pe ierarhizarea societatii si construirea unei armate muncitoresti. Un urmator propagandist al orasului utopic este Etienne Cabet(1788-1856) care fondeaza ideea comunismului utopic. Acesta din urma este gazduit in opera lui Cabet « Calatorie in Icara ».

Icara este orasul sau ideal unde toti sunt egali indiferent de statut, cu o lipsa absoluta de segregare ; oras acoperit si adaptat nevoilor societatii. In bref, orasul utopic al lui Cabet se voia a fi o izolare de legile actuale (sau lipsa lor). Un astfel de oras a fost intalnit in Texas la 1860, dar si-a vazut esecul in putin peste 20 de ani. Urmeaza Fourier la care ma voi opri, de altfel. Charles Fourier se apropie cel mai mult de orasul real, utopic doar in anumite nuante arhitectonice. Fourier va fi profund inspirat de catre palatul Versailles cand va crea orasul ideal. Un palat care are ca scop principal asamblarea clasei proletare sub acelasi acoperis. Daca pentru proletari Fourier aduce siguranta, pentru burghezie aceste idei vin in tonul imbogatirii si economiei. Fourierismul este raspandit pe tot secolul XIX si influenteaza puternic schimbarile secolului XX survenite in perioada interbelica. El merge contra principiilor relatate de Cabet, adica impotriva comunismului. Este un pro-socialist care vede orasul utopic ca pe o competitie in continua desfasurare. Arhitectural, orasul se asemana cu cel cabetian. Acoperit, adapatat legilor de vecinatate dar si de proprietate. Insa, spre deosebire de Cabet, Fourier opteaza pentru diferenta dintre indivizi. Segregarea este cea mai buna competitie, iar competitia nu va face decat sa amelioreze starea financiara a unui stat. Il va urma Godin cu un nou tip de oras utopic, bazat de asta data pe principiul de falanster fourierist. Godin are sa-i dea numele de Familister. Construit incepand cu anii ’60 ai secolului XIX, la Guise, Familisterul va fi exemplul unitatii si continuitatii. Asemanator la nivel arhitectural, Palatul Social propus de Godin nu urmareste atat profitul cat si dezvoltarea spiritului omenesc printre proletari. Mult mai tarziu(aproape 100 de ani) Le Corbusier va prelua cuvant cu cuvant ideologia fourierista pentru a construi orasul sau ideal.

Pornim de la comune mici, cu un singur conducator autoproclamat, trecem prin Renastere, intalnim Orasul Ideal apoi dam de Fourier, Godin, Cabet, Le Corbusier.  Dar care este diferenta dintre ei ? Aparent diferente sunt multe, dar mici. Pentru ca in fond, fiecare dintre ei au vrut sa construiasca o utopie in care ar fi locuit oameni in carne si oase. Utopiile au fost mereu motive pentru nenumarate controverse caci oricate motive pro si contra n-ai aduce, ele nu vor inceta din a fi doar niste utopii.

Sevraj.

Ne tinem de maini. Ne incolacim degetele, valsam cu privirea spre infinit ca si cum suntem facuti din eternitate.

Cine-mi esti si cand vei pleca?

Te privesc si incerc sa scriu, iarasi. Mi-as dori sa scriu ca ai ochi frumosi, as vrea sa scriu ca-ti iubesc zambetul. As spune ca atunci cand iti lasi mainile peste soldurile mele respiratia imi oboseste iar inima alearga, alearga. Sa spun ca simt cum sangele-mi curge prin toate crapaturile, toate firisoarele si atunci… atunci toata lumea mi se roteste in jurul tau si ale celor doua maini ale tale. Apropie-ti mirosul de simturile mele, spala-mi sufletul in parfumul tau curat.

Mi-as dori sa fi fost pictor. As fi putut sa-ti pictez irisul albastru. M-am gandit alaltaseara, cred ca Big Bang-ul n-are de a face cu Universul. Totul a inceput in ochii tai iar noi doi, privindu-ne asa cum ne privim acum, am existat dinaintea exploziei. Poate ca noi am creat-o ca mai apoi sa o traim in chinuri. Ba amestecati ca intr-un melanj de culori, ba departe ca doua rauri ce au sa se intalneasca tarziu in mare.

Am o memorie incredibil de proasta. Te privesc acum da’-ti tot uit zambetul. O fi avand el ceva. Acum e cald iar intr-o fractiune de secunda pare c-ar cuprinde toata durerea lumii. De aceea mi-as fi dorit sa fiu pictor. L-as picta apoi ti l-as lipi pe buze.

Nu scriu, nici nu pictez. Cantam candva… Ti-as fi putut canta o romanta veche si trista despre doi ce se iubesc pana la finele eternitatii. Ai rade si ai spune ca iar e despre noi.

Noi, dragul meu, suntem eternitatea. Tu si mainile tale-mi sunteti suflet. E ca si cum am fost creata ca o continuare a ta si vai, cum doare cand nu am ce continua…

Hai sa mai valsam asa in liniste. Am sa-ti cant ceva iar tu sa nu ma lasi sa cad. Capatul infinitului nu e departe acum.

 

Cel cu ochi albastri.

L-ai vrut, l-ai cautat, l-ai ravnit. Era arbatul din visele tale, barbatul perfect. Omul acela cu ochi albastri pe care l-ai vazut in toti ochii negri pe care i-ai iubit. L-ai iubit in fiecare barbat pe care l-ai lipit de corpul tau ca mai apoi sa nu stii cum sa-i dai drumul. L-ai iubit doar pe el in fiecare miscare, fiecare gura de aer pe care ai inspirat-o si expirat-o alaturi de unul, apoi alaturi de altul. Iti amintesti cu multa claritate zambetele pe care aproape  ca le vedeai, de gropitele din obrajii sai, chiar si de cuta aceea care se forma atunci cand iti zambea. I-ai sarutat obrajii atatea nopti incat ziua, cand te treazeai, ii puteai simti mirosul de aftershave pe buze. Ii puteai simti amaraciunea parfumului de la cat ti-ai prelins buzele de-a lungul gatului sau, tremurai ca si cum i-ai trait degetele de-a lungul liniei gatului tau. Ai adormit cu el in gand si te-ai trezit rece si obosita in fiecare dimineata, ca si cum amintirea trupului sau incolacit de trupul tau isi lasase amprente peste tot in patul tau, peste tot pe perna sau cearsaful tau. Ai pregatit in fiecare dimineata un ceai verde pentru tine si o cafea amara pentru el, fara zahar si cu doar cateva picaturi de lapte. Cafea pe care ai invatat s-o bei, dimineata cu dimineata. Dupa aceea, asemeni unui ritual respectat cu sfintenie intrai sub picaturile fierbinti si te spalai parca cu mirosul sau, pentru ca pana si apa miroasea ca parfumul sau preferat. Ti se citea fericire in ochi. Ai fost fericita cu ochii aceea alabstri scufundati in alti ochi verzi sau negri sau caprui. Ochi care n-aveau niciun fel de importanta, atata vreme cat ii vedeai doar pe cei albastri. Si i-ai iubit in felul acesta pe toti. Le-ai ingaduit sa-ti lase urme pe corp si pe suflet. I-ai lasat sa te urce spre luna ca mai apoi sa-ti culegi bucatile ramase din tine in urma caderii pe pamant. Ei, toti cei cu ochi negri sau verzi sau caprui, el cel cu ochi albastri, a plecat. Demult a plecat iar tu demult ai incetat sa-l astepti. El si-a construit viata cu o doamna cu ochi albastri, sau poate verzi, sau poate negri. El ti-a uitat si mirosul, ti-a spalat si urma. Tu insa nu ai facut-o. Tu ai pastrat fiecare amintire ca seara de seara sa le readuci, sa te sclazi in ele atunci cand o fi noaptea mai rece.

Iar apoi, dupa toate aceste iubiri care intotdeauna fusesera una, de fapt, ti-ai luat sufletul in maini, i-ai zambit si i-ai spus sa iubeasca pentru ca iubirea e frumoasa. Dar cui vorbesti? Nu vezi ca nu tii decat o bucata de piatra ciobita in palme?

Pe cel cu ochi albastri nu l mai astepti, cei cu ochi verzi sau negri sau caprui nu se vor mai intoarce.

De la arta la manipulare sau despre ce este frumosul.

Cand spui arta, primul gand te duce la frumos. Arta, inseamna inainte de toate frumos. Ce ar fi daca as spune ca arta mai inseamna si economie, si politica si mai mult decat atat – putere ?

Pe masura ce studiez domeniul ei, inteleg modul in care e construita lumea. Nu e altceva decat un tablou, mai mult sau mai putin corect pictat. Tehnic vorbind, corect. Lumea, gandesc eu, nu e condusa nici de frumos, nici de iubire, nici de bunavointa. Acestea ar fi primordiale unei dezvoltari corecte, dar nicidecum nu ele stau la fundatia constructiei.

In primul rand, baza lumii (si cand spun lume fac referire la intreaga societate) sta in putere. Inca din antichitate, constructia societatii avea ca nucleu ierarhizarea. Fiecare strat social se vrea clasat si caracterizat. Fie ca vorbim de Egiptul antic, fie ca despre helenii din geometric, vedem trasate cateva linii la nivel atat economic cat si politic. Aceste linii deseori s-au oglindit in arta si arhitectura. Nu se va observa maretia decat la cel ce e cu adevarat maret, spune acea epoca. Daca ne oprim atentia spre grecii antici, «sarac cu duhul » ducea cu sine nu doar saracia spirituala ci si cea materiala. Cei instariti erau, in mod cert, si « bogati cu duhul ». Caci se credea ca puterea ti-o arati prin ceea ce esti, ce stii si ce detii. La fel si romanii. Au construit un intreg imperiu, mai putin pe « ce stii », mai mult pe ce detii. Ca reprezentat al paturii inalte, ai datoria de a demonstra ca esti vrednic de un apelativ sau altul. Astfel se creeaza arhitectura, ca si material de manipulare. Trecem spre Evul Mediu, cand arhitectura nu mai e mareata, nu tradeaza nicidecum bogatia, dar cu siguranta tradeaza puterea. Ori, arhitectura militara care a umplut Europa dintre secolele V-XIII nu spune altceva decat « putere ». Era vorba despre un complex ce ingloba atat stratul social, economic cat si cel politic. Daca vorbim despre arhitectura religioasa, despre arhicunoscutul gotic sau stil roman ; despre Notre-Dame de Paris sau Saint Jean-Baptiste de Lyon, vedem toata frumusetea unei perioade istorice concentrata in vitralii, pietre, culori, lumini si cupole. E fara niciun fel de dubiu o frumusete putin comparabila cu cea din antichitate sau din Epoca Moderna iar despre cea Contemporana nu e nevoie sa mai amintesc. Se intampla insa ca toata aceasta frumusete sa ia amploare odata cu cea mai mare miscare din toate timpurile : cea crestina. Dezvoltam grupuri episcopale peste tot in lume, cream ierarhii fel si fel, dam nastere unei noi clase sociale care la randul ei are nevoie de altfel de lege. Clasa aceasta isi formeaza propria putere autarhiata (mai mult sau mai putin, desigur, insa nu am intentia de a dezvolta acest subiect). Puterea lor ajunge sa fie inconjurata de o proprie frumusete. Dar chiar si asa, nu e altceva decat putere. Ajungem la limita dintre Mediul Evu si Epoca Moderna, caracterizata de Renastere. Stim ca Renasterea aduce cu sine un amalgam de finete, de splendoare, de echilibru. Nu vorbim aici doar de Renasterea sufletului pierdut in timpul secolelor intunecate, ci de o intreaga politica in arta. Iau aparitii mecenatii, asa zisii sponsori artistici. De ce ? Pentru era nevoie de afirmare a puterii detinute si a se afirma, la acel moment, era indicat prin arta. Un mare segnior il sponsorizeaza pe Brunelleschi si-l face mare arhitect, altul pe da Vinci – facandu-l pictor. Un al treilea il indrageste pe Michelangelo sau pe Alberti, sau pe Rossellino. Pe atati altii. puterea ii transforma in genii iar munca – in arta. Arta, dar sub conducerea puterii. Ori arta e un concept liber. Arta e ca natura, vine de la sine. Atata vreme cat un copac sau o floare sau un camp de maci va creste pentru ca acesta a fost cursul naturii, se va numi arta. Insa iarba pe care ti-o sadesti in fata casei si o tunzi cu grija zi de zi se numeste putere si control. Nicidecum arta.

Intr-o maniera succinta, am avut in gand sa schitez drumul si soarta frumosului. « Ce am fost si ce-am ajuns ». Buna vorba.