Alti doi, alti noi.

In cele din urma, poate ca mai eram in stare sa te iubesc. Paradoxal, intr-un mod care intrece orice granita a posibilului si probabilului, mai eram in stare sa te proiectez in mintea-mi, aproape de vise si poate chiar de realitate. Intr-o maniera care depaseste limitele realului si fantasticului, as fi putut sa ma intorc, sa te privesc linistita si sa-ti spun « mi-a fost dor ». Doar intr-un fel pe care-l visam inainte de a ne trezi as fi putut sa te mai doresc cu toata fiinta mea. Sa fiu jumatate adormita si cealalta jumatate sa-si inteleaga visul. Ar fi fost jumatati si nu ne dorim aceasta. Nici eu, cu atat mai putin tu. Daca m-as intreba ce vreau… nici nu stiu ce as raspunde. Deci, raspunsul nu esti tu. As fi stiut. Era o vreme cand « tu » era raspunsul a orice fel de intrebare, ca un cuvant cheie. Nu am inteles ce s-a intamplat de atunci. Cum dorintele tale si visele mele au luat intorsatura aceasta bizara in care tu nu te gandesti la mine iar eu…ma tot gandesc, mereu la altcineva. Imi simt mintea murdara acum, oricat de ciudat ar suna aceasta. Se simte bine, ca un analgezic. E unul al naibii de puternic. Ca morfina imi amorteste orice cuvant care duce spre tine si zambesc, mereu vorbind spre altcineva, spunand cuvinte altcuiva.  N-as vrea sa ma intelegi gresit, nu ma fac nefericita cuvintele acelea. Suna a bucurie, intr-un fel..ciudat. Ajung sa cred ca nu stiu sa fiu altfel decat ciudata si bizara si..oricum, nu de pe aici. Parca as incerca de fiecare data sa imping limitele normalului spre anormal. Sa trag de realitate si sa o transpun in « i »realitate. Tot ce trebuie sa fac e sa ma joc pe aici, sa zabovesc putin, sa vad doar unde ma mai duce nebunia de data aceasta. Tu sa ramai acolo, esti prea greu si iarta-ma daca nu te mai pot cara pe spate. Am slabit de atunci si puterile mi-s secate. Si puterea si dorinta. Nu ma intreba cum s-a intamplat. 

Stiu prea bine ce-am fost, stii prea bine ce ai insemnat. Nu e ca si cum puteai sa-ti pastrezi sensurile ca intr-un dictionar. Negru pe alb, pentru totdeauna. De altfel, nici nu ai incercat. Imi doream eu sa te fi scris, in locul tau, dar de fiecare data imi smulgeai cerneala din mana si ramaneam singura. Mereu singura. Nu ma poti invinui  pentru ca astazi am ales sa-mi diversific singuratatea. Ai spus « pentru totdeauna si toata viata ». Se pare ca viata ta a fost prea scurta iar « totdeauna » doar cateva momente. Si? Doar nu te blestem pentru aceasta. Am facut-o, n-o mai fac. Sunt mai linstita si impacata cu mine si cu tine, de atunci. Nu esti tu impacat cu mine…

Sa nu ma urasti. Suntem doar doi oameni. Doi care au incercat sa ia realitatea in piept. Care au crezut ca morile de vant pot fi invinse cu o sabie de hartie. Stii ca sunt mai bine de milioane pe tot pamantul acesta care se aseamana cu noi? Poate chiar acum scriu despre ei, alti doi, alti « noi ». Poate chiar acum altii isi plang trecutul, ca mai apoi sa se ridice spre viitor. N-ai sa stii si n-am sa stiu.

Renastere.

E ceva vreme de cand am renuntat sa cred in iubire. Nu e ca si cum as crede acum insa refuz sa o mai neg. Iubirea e in noi. E ceea ce respiram zi de zi, chit ca i se spune oxigen. 

Fiecare relatie e diferita si fiecare iubire o suporti diferit, ca varsatul de vant. Acelasi om poate iubi in sute de feluri. Conceptul de iubire nu face referire la un singur individ. Pentru a-l putea intregi, perfectiona, e nevoie de doi. Caracterele, firea omului e diferita. Cate stele atatea caractere, deci atatea iubiri. Stand de vorba cu un vechi prieten am realizat astazi ca nu poti sustine « Nu vreau sa mai iubesc pentru ca.. ». E ipocrizie si minciuna sfruntata ideea ca daca ai trait o iubire intr-un mod tragic, le vei trai la fel pe toate. Omul nu poate ramane mereu in trecut, caci astfel isi pierde prezentul. Cine ar risca? Eu nu.

Cred ca pentru a trai o iubire perfecta trebuie sa inveti sa te nasti de fiecare data cand intentionezi sa te arunci cu totul in pasiunea si sufletul cuiva. Trebuie sa inveti sa te redefinesti, sa fii altcineva de fiecare data. Secat de ura si ranchiuna. Secat de amintirea unui ieri. Sa-ti uiti inima ranita, sa vii de fiecare data cu o alta inima. Ochii sa-ti fie limpezi, ca si cum nu au stiut decat lacrimi de bucurie. Cum sa-ti creezi perfectiunea pe o suprafata imprefecta? Pentru a construi o relatie, fie ea de iubire sau de prietenie, omul trebuie sa stie cum sa puna o buna temelie, incepand cu sinele. Nu poti pretinde prezentului tau sa-ti ofere ce are mai bun, din moment ce esti cu un pas in trecut si nu stii sa oferi nimic. Nu poti sa traiesti in frica permanenta sperand doar ca nu te va atinge, cumva. Stim bine, de ce ti-e teama de aceea nu scapi. 

Eu am hotarat ca nu mai vreau sa traiesc in ipocrizie. Orice relatie, orice om care mi-a pasit pragul m-a invatat cate ceva si nu pot decat sa-mi savurez experienta si sa gust din prezent, din tot ce presupune acesta. Ca o fi durere, ca o fi chin, fericire, nebunie, prezentul este al meu si doar mainile mele vor fi trase la raspundere. Am de gand sa-l creez pentru mine. Asa cum nu am facut-o pana acum. Iar daca maine voi scrie ca iubirea doare, imi voi trai durerea. Fara pareri de rau, fara intrebari si ganduri de » ce-ar fi fost daca ». Imi asum trecutul, prezentul si cu siguranta respect tot ce are sa vina.

Astazi am hotarat sa pastrez oamenii.

Ti-am spus ca voi scrie despre tine.

« Marea prietenie e fãrã îndoialã tot asa de putin obisnuitã ca marea dragoste. Ca si aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de culturã, adicã un produs al spiritului, care, potentând o pornire spontanã si sporadicã, o transformã într-un sentiment concentrat, constient si continuu. »(A. Paleologu)

In dimineata aceasta e despre prietenie pentru ca, la fel cum obisnuieste iubirea, ma invaluie. Nu sunt « tipul prietenos », nu tin oamenii decat la o distanta de o mana intinsa, oricare ar fi impresia pe care o las. La fel ca si in cazul iubirii, imi e frica de prietenie. Presupune atat de multe si riscul este atat de mare. 

Imi amintesc bine cand am plans pentru prima data pe umarul tau. M-ai strans in brate si simteam  ca si cum era promisiunea ta ca totul va fi bine. Ai plans impreuna cu mine. Omul pe care nu-l cunosteai. Ai ras impreuna cu mine. Mi-ai intins mana si de atunci nu stiu cum sa-ti dau drumul. Nu stiam cine esti si cine urmeaza sa fii, pe vremea aceea. Se spune ca omul ar trebui sa iubeasca cu ochii inchisi. Ei bine, eu te iubesc cu ochii inchisi. Tot ce vad in tine este sufletul tau. Acel « germene » (iti amintesti?) care-ti traseaza personalitatea. Ai reusit cumva sa te lipesti de mine, sa te faci una cu fiinta mea. Si cum ar fi posibila o prietenie daca nu am fi un intreg? Imi esti nebunie. Esti tot ce nu voi fi vreodata. Nu eu. Esti tu, si imi e mai mult decat suficient. Stii, nu am fost acolo in fiecare zi sa dam petreceri in pijamale, nu am fost sa impartim sticle de vin una dupa alta, dar am fost cand aveai nevoie sa-ti pui sufletul pe tava. Si cate inca vor mai fi… eu voi tine tava.

Imi e frica de tine si in acelasi timp ma deschid in fata ta asemeni unei carti. Altfel nu stiu. Ca-mi iubesc iubitul sau prietenul, daruirea este aceeasi. Eu ma daruiesc tie.

Ti-am spus ca voi scrie despre tine, si ti-am spus ca vei intelege. 

Suflet cu imprumut.

Mare nenorocire si mare tristete e sufletul. Ce vrea, ce-ti cere si ce stie sa ia fara sa intoarca…? Se cufunda intr-o nestire si singuratate apoi se macina. Drum de intoarcere nu e si parca nici sa continui nu stii.

Unde e granita aceea despre care se spune ca nu se cuvine sa o intreci intr-o iubire? Ce sa visezi, ce sa ocolesti, ce sa-ti doresti, ce sa iubesti? Cine suntem si in ce ne transformam atunci cand alegem sa ne dam sufletul cu imprumut? Ce ne facem daca ne este intors sifonat si rupt pe la colturi?

Nu stim si nu putem sa ne ducem zilele intr-o singuratate absoluta. Si parca tu iti esti suficient deseori, dar sufletul tau plange dupa conversatii, nopti albe si zile de nesomn, dupa zambete si dupa pasiune, dupa sensibilitate si dupa toate cele lumesti. Dupa o lunga vreme soarele soare iti pare si sunetele iarasi tie iti canta. Dar stie sufletul tau sa faca o diferenta? Ce vei alege? Sa ramai tu si el, asa cum stii mai bine, sau sa-l impachetezi elegant, sa-i pui fundita rosie si sa-l livrezi cuiva? Am vrea doar sa avem siguranta ca vom primi unul la schimb. Ca un gaj.

L-as tine departe, departe. L-as ascunde cum stiu mai bine si m-as preface ca de ultima data nu mi l-au returnat. Nu-l am. Nu acum, nu inca. Dar e undeva in mine si doar asteapta.

Cum vezi fericirea?

Oamenii vorbesc mult despre fericire. Vorbesc despre ea sau despre absenta ei. Se plang zile in sir de cat de nefericiti sunt nestiind ce inseamna sa fii un om nefericit cu tot ceea ce spune acest cuvant.

Ar trebui probabil sa incep de la a ma intreba ce reprezinta fericirea.  Aristotel o vede ca pe un bine, spiritual sau moral, mai putin material sau palpabil. Altii ar putea sa-l contrazica. As putea-o face si eu, probabil.  Suntem obisnuiti sa vedem fericirea suprema in lucruri mari. In binele pe care il facem semenilor nostri, in starea pe care o cream sau o traim. Nu ne-am gandit niciodata la binele simplu, fizic. Pana la urma, fizicul si spiritualul sunt lucruri ce coexista.  Pornind de la ideea ca iubim ceea ce simtim, traim ceea ce iubim, apreciem spiritual ceea ce simtim la nivel fizic, am putea spune ca fericirea fizica e cea care conteaza in mare parte. Cea care genereaza sentimente si fiori, care provoaca o stare de bine.  Si daca nu e un bine suprem? Daca nu e un bine ce tine de grup, de societate ca un intreg, nu poate fi numit un bine generator de fericire? Spune Aristotel ca nu.

Sa privim lucrurile fizice, lumesti. Priveste in jos, priveste-ti picioarele. E simplu, fiecare dintre noi avem picioare, par chiar caraghioase uneori. Cum ar putea acestea fi sursa fericirii? Si daca intr-o zi nu mai esti in stare sa mergi, daca intr-o zi se intampla sa-ti privesti picioarele doar dintr-o pozitie orizontala, ti se mai par la fel de caraghioase si lipsite de motive de fericire? Sunt  oameni care nu stiu ce inseamna sa te tii pe cele cateva osisoare. Acum, cat de fericit crezi ca esti?

Ne plagem zilnic de lucrurile care nu ne multumesc, ne dorim mai mult si este minunat. Omul trebuie sa-si doareasca mai mult pentru o fericire deplina, dar nu trebuie sa uite de ceea ce are deja, de cele cateva lucruri aparent simple care il fac sa zambeasca.

Gandindu-ma la toate acestea incep sa cred ca binele suprem reprezinta un bine lumesc, simplu. Fericirea suprema nu este decat ceea ce traim dar nu stim sa percepem.  Sufletul  are nevoie de lucruri mici pentru o feiricire mare.

Cat de diferita ar fi lumea daca ar incepe sa traiasca fericirea? Cat de schimbata ar fi societatea daca fiecare ar vedea un bine in ceea ce are? Nu ar fi un bine la nivel de societate, fericirea personala?

E un mod de a interpreta fara a contrazice.

Astfel vad eu fericirea si doar in modul acesta o vad traita.

Sah-Mat?

Tu, peste tot in dimineata aceasta. Cu zambetul tau si firea ta pe care nu o cunosc. In dimineata aceasta pare sa fie soare desi ploua. Trairi si confuzii. Sa ma joc, sa fug, sa plec sau sa ma resemnez…? Asa cum stiu sau cum pot sa invat, sa ma inveti, vreau sa raman. As putea sa te alung oricand, sau as putea sa ma alung. As putea sa deschid bine ochii si sa-mi pun picioarele pe pamant, dar e atat de bine cu tine, sus. As putea sa te joc asa cum ma joci si tu, dar pare ca am incalcat deja prea multe reguli. Cat a mai ramas din joc?

Mi-ar placea sa cred ca maine nu vei fi si ca toate vor reveni la locurile lor. Acolo unde le stiu, asa cum le stiu. Eu cu inima mea rece si inaccesibila iar tu… doar tu, acolo unde vrei, unde stii. Si daca nu vei fi, ce mai joc eu? Cu sangele clocotind ti-as spune sa pleci, doar daca as sti ca nu o vei face. Daca as sti ca vei ramane si ma vei obliga sa te doresc.

Acum ma simt ca o fugara. Ca si cum as fi tradat tot ce mi-am construit, ca si cum m-as fi vandut pentru  un « du-te-vino » din care doar unul poate iesi nevatamat. E curios cum un joc te poate scoate din minti si te poate face intreaga. Si daca era ultima piesa lipsa?

Tu, cuvintele pe care nu le aud si tabla mea de sah.

Scrisoare.

« ..si am plecat din toate ale tale ».

Asa ar incepe probabil scrisoarea mea catre tine. Daca as sti ca o citesti.

Privind spre tot ce am avut sau ce nu am avut, nu e nici un strop de parere de rau. Am impartit clipe si clipe, vise si zambete. Am iubit, am ras, am plans. Ne-am strans in brate si ne-am alungat pe rand. Nu am sa te intreb acum daca m-ai iubit. Ar fi o intrebare fara rost printre aceste randuri. Nu te intreb daca o mai faci. Aparent, nu mai are importanta. Iubirea noastra, daca a fost una, s-a pierdut acum prea mult timp. S-au spus atatea incat cuvintele par prea putine iar ideile inutile…

Inteleg acum ca nu despartirile dor ci amintirile. Doare inventarul pe care il faci in urma unei iubiri. Pui pe hartie tot ce ai avut. Un prim zambet si…astea sunt cele care-ti farama sufletul. Ma bucur pentru tot ce am trait impreuna si daca as intoarce timpul, nu as schimba nimic. As face totul la fel, m-as asigura ca voi ajunge exact aici. Pana la urma, chiar si lucrurile rele poarta o invatatura. Nu stiu daca despartirea noastra a fost un rau inevitabil sau o greseala groaznica pe care nu am bagat-o de seama. Stii si tu ca si mine ca a fost alegerea perfecta si doar as vrea sa nu mai doara…

Timpul trece si se spune ca e cel mai bun doctor. Sper sa-ti vindece frumos ranile.

Eu am iertat. Iarta si tu.

 

Am sa o iubesc.

Imi amintesc cum o priveam. Avea cei mai frumosi ochi, verzi sau poate caprui. Imi amintesc cum ma privea. O iubeam in momentele acelea pentru felul in care ma privea. Cand ma lua de mana puteam sa-i simt bataile inimii. Inima ei batea prin mine.

Obisnuiam sa o privesc dimineata. Era asa frumoasa. Parul ei se juca cu mine. Ii acoperea ochii si buzele, linia gatului ei cand se incovoia in bratele mele. Obisnuia sa se agate de gatul meu, sa-si puna mainile pe umerii mei ca si cum as fi ultima ei scapare. Si eram.

O iubeam cand era suparata. Tacea si tacerea ei ma ucidea, distrugea tot ce era viu in mine. Nu rezistam, nu stiam cum sa-i fac fata. Puteam sa mor, dar sa nu o ascult cum tace.

O sarutam…Dumnezeule, cum ma saruta. Sarutul ei spunea tot ce vorbele nu stiau sa o faca. Era un amestec de tandrete, nebunie, pasiune si liniste. Ea imi era si tandrete si pasiune si liniste.

Obisnuiam sa vorbim. Era.. ca si cum as vorbi cu mine. Intelegea ca si cum ar fi ea gandul insasi. Citeam. Era asa concentrata si serioasa apoi isi ridica privirea spre mine iar eu..eu nu mai stiam ce spune, nu-i mai intelegeam vorbele. Eu ii vedeam doar privirea. Ochii mari, calzi si reci in acelasi timp ma omorau si ma readuceau la viata.

Pe atunci noi doi eram in fiecare melodie. O vedeam in fiecare vers de iubire si in fiecare sunet. Era gandul meu de fiecare zi. Era viata mea si tot ce respiram.

Apoi am uitat-o. Ii tineam mana cum obisnuiam sa o fac si nu stiu ce simteam. Poate ca nu mai era nimic. Aceeasi mana, aceeasi privire calda, aceleasi buze si par si ochi si aceeasi ea. Nu inseamna nimic. Un chin si nestiinta. Nu puteam sa plec, nu stiam cum sa fiu fara ea, dar cu ea durea  al naibii de tare. Imi amintesc cum ii auzeam plansul si tacerea din camera vecina. Nu stiu daca ma distrugea sau ma lasa rece. Doar il ascultam. Iubeam sa o stiu acasa in fiecare seara. Era punctul meu sigur din tot universul. Dar nu mai era universul.

Intr-o zi imaginea ei disparuse. Uitasem cine e. Femeia aceea care-mi facea ceaiul, care ma trezea cu miros de vanilie si visina nu mai era femeia mea.

Mi-as fi dorit sa o fi iubit. Altfel, cum voia, cum visa sa fie iubita. Ma macina gandul ca nu stiu cum sa o iubesc, nu stiu ce sa-i ofer, ca nu am ce sa-i ofer. Nu stiam cum sa o aduc iarasi langa mine, sau cum sa ma apropii…

Astazi pare o poveste citita in ziarul de dimineata. Ca si cum nu sunt eu acela, ca si cum ea e alta. Nu mai suntem noi in versuri si poeme de iubire. Nu-i mai aud rasul in fiecare sunet. Nici tacerea ei nu mai e nimic. Mie nu-mi mai tace..

Asa cum nu stiu, am sa o iubesc. Si atunci cand voi atinge alte femei, am sa o iubesc. Si atunci cand voi iubi alte suflete, am sa o iubesc.

Dimineata de sambata.

Diminetile de sambata sunt minunate.

O ciocolata calda, un corn fierbinte si niste soare. Iubesc diminetile.

Sa ma trezesc in fiecare zi si sa fie sambata. Sa stiu ca viata mea e perfecta asa cum este, ca fericirea nu e decat la distanta de cateva ore, mereu. Sa ma ridic din patul meu perfect invelit in velur albastru, sa ma privesc in oglinda mea batrana de un secol jumatate, sa-mi aranjez parul dezmatat si sa-mi zambesc.

E o dimineata de sambata in care ma regasesc. Dupa ani. O dimineata de martie in care voi hoinari goala prin casa, voi deschide toate geamurile si voi respira libertatea. E dimineata in care eu voi fi eu asa cum nu am fost de secole, parca. Dimineata in care sufletul meu si-a revenit dupa o lunga amortire. Lunga, chinuitoare si fara sens. Toate culorile acelea care s-au transformat in gri de prea mult timp, ma invaluie acum. Sunt iarasi eu si imi vine sa ies in strada doar in papucii mei de casa, sa opresc fiecare trector, sa-i zambesc si sa-i spun ca m-am gasit. 

E felul acela de sambata in care totul capata sens. Sa rad pana imi vor da lacrimile, sa plang de fericire, sa-mi citesc autorul preferat si poate sa ma cuibaresc sub o patura moale cu  » Miss Scarlett O’Hara ». 

E felul acela de dimineata pe care il uitasem de prea multa vreme. 

Fara titlu.

E iarna si ploua, ploua…

Imi aduc aminte de dimineata aceea. De parca ar fi fost ieri. Ma trezisem devreme, imi bausem cafeaua foarte dulce cu foarte mult lapte. Ma plimbasem putin prin fata oglinzii cu cateva randuri de haine inainte de a-mi incepe machiajul. De parca o zi importanta avea sa urmeze. Plouase, era racoare la 8 dimineata iar taxi-ul intarzia. Asteptam in fata blocului nerabdatoare. Ca si cum as fi stiut pentru ce ma grabesc.

Pasi grabiti, tocuri pe asfalt, priviri, fraze scurte, schimb de zambete. Nu-mi amintesc sa-i fi strans mana cand si-a spus numele, dar pot simti si acum tremurul acela.

Ma indragostisem mult prea repede. Probabil si el o facuse ( nu pot fi obiectiva nici acum. Sa-mi privesc ex-dorinta ca pe un tablou? Cum as putea?!). Ambii eram nerabdatori sa luam tot, sa rupem din carne, sa bem totul pana la capat. Nu ne-am gandit nicio secunda la ce va ramane dupa…Traiam pe atunci doar prezentul pentru ca un viitor nu aveam si cine putea sa ne condamne?

Apoi…iubiri, pasiuni, strageri in brate si muscaturi de buze. Am trait o pasiune sortita pierzaniei. Am trait-o de la inceput. Din acel prim moment. 

A fost felul acela de scenariu pe care il traiesti la o intensitate maxima. Urli de suferinta sau plangi de fericire. 

Desigur, nu a fost iubire. Cea din urma arata altfel. Am avut ghinionul de a o intalni fata in fata.

 

A fost un « ceva » in care ma refugiez ori de cate ori ploua.