– Hai sa visam, mi-a spus. Ia-ma de mana, nu te teme. Hai sa mergem acolo unde se iubeste. Unde visele sunt facute din realitati. A mea si a ta. Unde realitatile sunt infinite iar visele si mai mari.
Nu stiam pe vremea aceea ca ma voi lasa in mainile celui care nu vazuse culoarea visului vreodata.
I-am intins mana. I-am atins palma rece. Atat de rece ca si cum un sange negru ii curgea prin vene. Atingerea aceea care trebuia sa ma incalzeasca m-a facut sa tremur de frig si frica. Nu indrazneam sa scot vreun cuvant care l-ar putea indeparta. Era prezentul si nu-mi doaream ca secundele sa-l transforme in trecut.
– Vei fi fericita acolo. Pot sa ti-o promit. Sunt stele colorate si crizanteme. Voi fi eu langa tine. Nu e cel mai frumos vis pe care l-ai avut?
Era? Nu stiam, nu ma intrebam. Realitatea mea era mult prea reala si un vis frumos colorat cu parfum de crizanteme si fericire mi-ar fi fost deajuns pentru a ma vedea fericita.
– Pune-ti zambetul acesta, mi-a soptit.
Puteam sa refuz? L-am asezat cum se cuvine, m-am privit pentru ultima data in oglinda. Imi sedea asa de bine. Parul si ochii si zambetul. Parea fericire. Parea visul meu.
Nu stiu cat timp am mers buimaca prin intuneric doar ca sa-mi gasesc parfumul acela de crizanteme. Raceala in palma o simt si acum. Iar visele… Inca ma intreb ce culoare o fi avand.