Doi oameni ca o intreaga lume.

Fiecare avem oameni pentru care ne-am vinde sufletul, iar ei sunt acei doi oameni. Nu m-as gandi de doua ori inainte sa ma parasesc pe mine, pentru ei, daca aceasta mi i-ar aduce inapoi. Ea mi-a fost alaturi de cand am deschis ochii pana cand a venit vremea sa-i inchida, tot langa mine. I-am vazut privirea calda, privirea rece, severa si speriata in ultimile clipe. Nu stiu insemnatatea cuvantului « bunica » pentru altii, pentru mine a insemnat o intreaga lume. Cumva, lumea acestei femei s-a rotit in jurul meu pentru tare multa vreme iar eu doar mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata. A fost prima data cand am simtit durerea adevarata. Am trait o pierdere nemaitraita pana atunci, am simtit pe propria piele cum e sa ti se darame lumea. E aproape un deceniu si nimic nu e simplificat, nu e atenuat. Golul dinauntru e la fel de gol, iar durerea la fel de apasatoare.

El a fost… Multi vorbeau despre el folosind aceasta fraza. « A fost » parea sa cuprinda tot ce insemna omul acela. Inalt, calm, glumet. Imi amintesc asemeni unui vis cum ma tinea in brate, ma legana si imi spunea povesti. Am avut mereu o familie mare. Bunicii mei avusera 6 copii, care fiecare la randul sau adusesera pe lume altii. Ne strangeam toti la ei la tara, la o masa ovala, de lemn. Eu insa eram de-a casei si stateam unde voiam, cum voiam, langa el. In spatele bratului sau stiam ca nimic nu poate sa ma atinga. Nimeni nu indraznea sa interzica o alintare « la copil ». Era el, imaginea mea masculina, omul de la care urma sa invat, bucata din fiinta mea.

Am auzit mereu povestiri despre omul acela mare, astazi insa mi s-a oferit o alta imagine despre care nu stiusem pana acum. O imagine in urma carora ochii mi s-au umplut de lacrimi. Poate nu de dor sau durere, dar de mandrie. Era, povestea mama, un pacatos. Trebuia sa te certi ca sa-l duci la biserica sau sa mergi la parastasuri. Pe vremea razboiului din ’41 nu putuse lupta pe linia frontului asa ca plecase in Ungaria ca soldat intr-un lagar de concentrare. Stia ce-i omul cu suflet, tinea la sufletul altor oameni. Daca alti soldati sovietici erau de o asprime des intalnita in randul prizonierilor, el nu cauta sa emane rautate. Deseori cand ii insotea la munca, satenii unguri se ofereau sa dea bietilor de mancare, iar el nu se impotrivea, mai mult chiar, spunea ca asa trebuie sa fie. Trebuie sa fie macar ceva care sa le indulceasca sufletul. El nu-si dorea sa lupte, pentru el nu existau dusmani. Erau toti egali. Intr-o zi, mai spunea mama, trebuia sa conduca un doctor ungur aflat in acel lagar, la un spital unde era nevoie de el. Omul ii daduse cuvantul ca nu va fugi, nu va face nimic, numai sa nu-i tina pusca in spate pana ajunge intr-acolo. Ii era rusine de ce traia, de oamenii care-l priveau. Bunicul lasase pusca si incerca sa mearga in rand cu umarul doctorului, nu in spatele sau, cum se cerea pazit un ucigas. Intelegea ce inseamna demnitatea omeneasca, iar greseli.. cine-i fara de greseala?

Astea si multe altele pe care mi le povestea mama sau bunica mi-au miscat inima din loc. Un sange atat de nobil curge si prin venele mele. Omul care a schimbat multe destine era cel care m-a crescut, care m-a tinut de maini cand ma clatinam, care m-a prins in brate cand nu reuseam sa ma tin pe picioare.

Astazi imi e greu sa vorbesc despre ei la timp trecut. Chiar si dupa atata vreme, raman prezenti in firea si existenta mea. Imi doresc sa cred ca sunt oglinda celor doi.

Caietul galben. Prolog.

« Te rog, fii! Exista in oricare timp si oricare spatiu. Sa stiu ca ochii tai nu sunt doar plodul imaginatiei mele, nu doar un deja vu al unei minti bolnave. « 

Ar fi strigat in urma lui. In timp ce pasii i se tot indepartau iar mirosul sau o ridica apoi o arunca cu putere la pamant. Ramase acolo ceasuri, privindu-i plecarea, in urma unui fum al amintirilor pe care le pastra cu mare grija intr-un caiet galben. Se intampla sa stranga caietul acela atat de tare intre degete incat transpira toata, degetele deveneau albastre in cele din urma si reci. La atingerea caietului, sau al strangerii lui. Sufletul i se umplea de frica de fiecare data cand il deschidea. Daca totul are sa dispara? Asa, deodata, daca are sa se evapore, ca in urma unui procez fizic? De ce nu s-ar intampla? Era iubirea lor mai presus de stiinta, sau de fizica sau de orice alta lege? Sufletele lor s-au transformat in apa de atatea ori, intr-o apropiere nebuna, intr-o contopire descatusata, pierduta, mai presus de univers, de oameni si de existenta. Ochii si mainile li se intalneau doar acolo, deasupra  oricaror priviri si ganduri. Acolo unde nimic nu ar fi atins legatura, unde nu ar fi fost necesara una, caci ei, doi, atat de diferiti, ar fi fost un intreg inseparabil.

Ii urmarea pasii adanciti in praful strazii pe care o apucase. Ii urmarea liniile talpilor caci plecase descult. Ii lasase ei tot ce avea, afara de inima sa, care nu apucase sa i-o ofere inca.

6 luni. A intors timpul acolo unde ii vazu pentru prima oara ochii. Albastri de o culoare curata. I-a zambit atunci, s-a apropiat si a intrebat-o ceva. Cum se facu ca-i raspunsese si mai  continuase cu cateva fraze banale, nu stia nici ea. Ii zambise si el, o facea tare des pe vremea aceea. Zambetul lui ii facea universul sa se prabuseasca. Toata lumea ei se concetra intr-un singur zambet si doi ochi albastri din momentul acela.

« Te rog sa nu ma ranesti », ii sopti el in aceeasi seara.

Cum putea sa o faca cand toata fiinta ei era dedicata existentei lui? Nu mai exista o ea, nu mai exista niciun vis sau ideal in care imaginea lui sa nu fi fost prezenta. Era peste tot. Atunci cumparase caietul galben. Ura culoare aceea, dar alta nu era. Singurul caiet cu multe pagini si o coperta groasa era acela asa ca il lua, pe aproape de miezul noptii. Trebuia sa scrie despre ochii albastri. Nu putea folosi calculatorul, nu putea sa vorbeasca despre ei. Trebuia sa scrie. Sa scrie ca-i iubeste, deja. Ca e absolut ireversibil, fara speranta. Ca e pierduta in ei, ca se ineaca pe masura ce se adanceste. Incepuse sa scrie din aceeasi seara. « Ii iubesc », incepuse.  » Ii iubesc ochii. Fiecare punct albastru din interiorul lor. Nu stiu cum este el, ochii ii sunt albastri. » Urma sa-i descopere apoi si zambetul, si mainile, si degetele… Urma sa le iubeasca, mai apoi.

Jos, in mijlocul strazii pustii, deschise caietul. Parca nici nu scrisese atat de mult, dar avea ce sa citeasca.