De copilul de astazi depinde societatea de maine.

Acum ceva vreme am avut ocazia sa urmaresc un moment al vietii de strada. Un moment miscator. E vorba de doi copii. O fetita si un baietel pe la 3 si respectiv 4 ani, descult amandoi, cu niste haine rupte si evident murdare, in plina amiaza traversau strada tinandu-se de mana. Ceea ce m-a miscat a fost frica ce li se citea pe fetisoare si in ochi. Palmele bine inclestate, privirea inainte, mersul calm, pasii mici pe asfaltul aproape copt de soare. Erau doi copii slabi, mult prea slabi pentru varsta lor. Copii slabiti de foame si de frica. Jumatatile acelea de om se tineau unul de altul parca aparandu-se nu de masinile din stanga si dreapta ci de tot ce-i inconjoara. De oameni, de ochi, de cuvinte si mai ales de uitare. Uitarea asternuta peste societate.

Au trecut anii si imaginea celor doi nu mi-a disparut din fata ochilor. A fost asemeni unei lumini puternice care m-a facut in cele din urma sa vad.

Copilul reprezinta societatea. Copilul este viitorul societatii, viitorul unei natiuni si al unui popor. Copilul lasat sa creasca in mijlocul strazii, copilul plin de frica, ura si frustrari se transforma in individul care pune, de regula, ultima piesa in distrugerea omenirii. « Eu nu mai pot schimba nimic » spunem de cele mai multe ori fara sa vedem, fara sa percepem cat ne inselam. Fiecare dintre noi poate schimba cursul societatii, astazi. E deajuns sa intindem mana unui copil. Sa-i oferim bucata necesara de paine si portia indispensabila de educatie si cultura. Doar de mana aceea intinsa depinde viitorul. Copilul astazi indrumat este schimbarea despre care vorbesc cu totii la vreme de rastriste.  » Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume ». Fii tu diferit, schimba lumea prin mana intinsa unui copil!

De copilul de astazi depinde societatea de maine.

Scurt tratat despre iubire.

Despre iubire devine din ce in ce mai greu sa vorbesc, sau sa scriu. De regula, toate cele abstracte sau inexistente sunt greu de descris sau explicat. Cum sa spui ca e ceea ce de fapt nu e? Cum sa dai o forma cand fondul lipseste cu desavarsire? As scrie si as vorbi despre luna si despre stele. Simt insa ca m-ar afecta mult prea tare efectul de turma daca as face-o si despre iubire.
La urma urmei, daca e iubirea aceea despre care prea multi discuta si se vaita atat de speciala, de ce ar fi omul capabil sa iubeasca astazi si maine sa uite ca a facut-o? De ce ar iubi mereu altceva care, dupa cum spunea Paleologu, e mereu acelasi lucru?
Polemicile astea despre iubiri unice, iubiri trecatoare, iubiri fericite sau dramatice… Nu sunt ele sufocante in ultima vreme?
Mi-as intoarce cu mare drag fata spre marile bucurii ale vietii, sau marile drame. Si doar avem destule, cel putin in realitatea si lumea noastra. Daca am inceta sa ne batem capul despre care iubeste, care nu si ne-am indrepta spre realitate si spre viata in sine (ce nu inseamna iubirea care credem noi ca inseamna) nu ar fi lumea un loc cu adevarat mai bun?
Viata inseamna iubire, e adevarat. Mintea egoista si lenesa a fiintei umane insa a talmacit gresit fiecare cuvantel. E mult mai mult decat iubirea aceea murdara si efemera despre care ziceam ca nu mai stiu sa vorbesc. E alt nivel, e alt punct pe care s-ar cuveni sa-l atingem, macar un sfert dintre noi. Spre salvarea noastra, nu a altcuiva. Este iubirea pentru frumos. Este iubirea generatoare de fericire. Iubirea mamei pentru pruncul sau, iubirea creatorului pentru creatia sa. Si nu de acel Dumnezeu al omului vorbesc ci despre om, caci fiecare isi este si creator si Dumnezeu. Vorbesc de iubire si ideea de iubire. Ideea de a iubi fiecare zi cu fiecare rasuflare. Iubire pentru rasarit si apus. Iubire pentru zbor si avant. Iubire pentru lacrimi si iubiri pentru fericire. Vorbesc despre iubirea perfecta. Acea iubire inseamna viata. E singura care tine o vesnicie omeneasca. E fara termen sau data de scadenta. E pur si simplu. Acea iubire poate salva lumea. O stiu si o simt. O traiesc.

As putea sa scriu doar despre ea. Stiu sa scriu (sau macar cred ca stiu) despre iubirea care nu a tradat niciodata. O iubire « virgina », pura, iubire frageda, iubire care miroase a prospetime. Dar nu as face nicio referire la tot ce tine de omenesc. As devia, o stiu. As urca spre suflet, spre omenire, ceea ce nu are nimic de a face cu « om ». As urca spre tot ce nu as mai fi in stare sa percep.
Pe propria-mi cheltuiala o spun, cauta mai mult decat efemeritate in trairi daca iti doresti fericirea aceea desavarsita. Caci nu iubirea egoista o ofera ci totul acela mirific in care consta existenta, omul si mediul.
Cauta sa fii un tot, spre a nu te abstractiza. Cauta sa fii in armonie cu tine si cu mediul. Cauta sa fii una cu ceea ce te inconjoara si ce respiri. Sa te invalui de iubire pentru ceea ce traiesti si privesti.

Sa uitam de drame, sa uitam de suflete cioburi. Sa uitam ca suferim si sa uitam de lacrimi triste. Sa plangem! Sa plangem de fericire. Sa plangem ca cerul e albastru, sa plangem ca zambetele sunt calde. Sa zambim! Sa uitam ca lumea e o strada cu un singur sens. O strada blocata, inghesuita, gri si plina de semafoare. Sa iesim spre campie. Sa alergam descult prin viata si sa nu mai scriem despre iubire. Nu despre acea iubire.

Lumea sunt eu.

Am iubit sau nu, am trait sau doar am supravietuit. Am tinut ochii inchisi si am mers prin intuneric ani de zile. Ani la rand am avut pleoapele prea grele, mintea obosita si gandurile atrofiate. Am trait superficialitati si aparente asa cum am considerat corect. Am iubit oameni care nu mi-au meritat iubirea, am daruit clipe celor care nu le asteptau, i-am privat de prezenta-mi pe cei care mi-o cautau. Am urat si placut in egala masura. Am plans si ras. Am fost fericita apoi mi-am muscat pumnii de durere. Am trait lucruri si lucruri cu o intensitate de care multi doar citesc in reviste. Am fost si plictisita, si extenuata, si extaziata de cate ceva. Mereu de cate ceva nou. Am trait noul, l-am lasat sa ma invaluie, sa ma imbete ca mai apoi sa-l fac vechi, comun, obisnuit. Sa-l parasesc spre a cauta un alt nou. Altul mai nou ca primul. L-am trait si pe acela aparent cu mai mare sete. Am strans in brate si am tinut degete intre degetele-mi. Am pierdut nopti si zile  in continua cautare de mine. Pana acum, am trait asa cum am crezut de cuviinta. Nu regret nimic din ce am apucat sa vad. Din ce am invatat si ce trebuie sa mai traiesc ca sa invat. Regretele sunt la fel de inutile ca frica de viata. Greselile, toate pe care le-am trait m-au adus in punctul in care ma aflu acum. O spun cu franchete, nu stiu unde ma aflu. Stiu insa cu certitudine ca sunt pe drumul meu. Drumul bun, in directia aleasa de mine cu mult inainte de a sti ce vreau sa fiu, cine vreau sa fiu. Acum stau pe cele doua picioare, cu ochii larg deschisi. Nu mai traiesc tristeti la fel cum o faceam inainte. Am ajuns sa inteleg ca sunt la fel de fara de rost ca si regretele. Te pot schimba, dar de cele mai multe ori sunt inutile. Acum sunt cu fata spre soare. Acum stiu sa privesc si mai mult de atat, stiu sa vad. Sufletul il am linistit, in mine. Nu se zbate, nu se vaicareste. E curat si e impacat. Sunt impacata cu el si cu mine. Acum stiu sa depreciez. Stiu sa aleg oamenii, stiu sa aleg zambetele. Stiu sa curat fetele oamenilor la care tin ca la ochii din cap. Stiu sa le pun fericire pe chip. Ce e mai important decat sa-i faci fericiti pe cei dragi? Cate alte mari scopuri are existenta umana daca nu iubirea pentru frumos si fericirea? Am fericire, am gasit si iubire. Mi-am gasit iubirea in etern. M-am descotorosit de efemer si de superficial. M-am curatat de iubirile ordinare. Iubiri de orice. Iubesc ceea ce ma inconjoara. Iubesc pentru ca sunt una cu tot ce vad. Ma iubesc. Iubesc ceea ce inspir si expir. Inspir frumusete, expir fericire. Iubesc oamenii. Iubesc ideea de om si de omenie. Iubesc si sustin umanitatea. Iubesc copiii pentru ca ei sunt imaginea societati. Imaginea si viitorul ei. Tin sa investesc in copii. Pune temelia cum se cuvine, daca iti doresti niste pereti trainici. Vad copilul ca pe o temelie. Vad societatea toata construita pe spatele lor si doar noi decidem ce fel de societate alegem sa ridicam.

Eu sunt ceea ce respir si ce traiesc. Lumea sunt eu.

O apa si-un pamant.

Sunt cuvinte ce nu poarta decat dezastru. Sunt locuri ce nu au cunoscut decat astfel de cuvinte. Si mai mult de atat, mai rau, acelea oglindesc realitatea in stare bruta. Sunt locuri unde realitatea vine asa cum este ea. Unde nici un fel de poveste nu atinge foamea, setea sau durerea. Unde sufletele se hranesc cu saracie. Unde viata curge altfel decat o stim. Unde existenta devine blestem.

V-ati gandit vreodata cum ar fi sa traiesti intr-un joc in care nu ai niciun fel de putere si totusi, sa lupti pentru zile si pentru nopti? Sa numeri fiecare apus si rasarit si sa zambesti ca ai prins inca unul. Fiecare apus sa-ti vina sub forma unei provocari… Cum ar fi perceputa viata, atunci?

Ne tot punem intrebari. Intrebari de felul  » De ce avem o societate imbacsita cu mediocritate? De ce atatea superficialitati? De ce atata razboi? De ce atata ura? » De ce-uri par sa curga siroaie, fara niciun fel de raspuns. Pe langa arta de a sti sa punem intrebarile, mai stim bine sa asteptam. Asteptam ca un cineva, altcineva decat noi, va schimba ceva. Asteptam ca societatea sa ia o intorsatura miraculoasa, sa cada intr-o utopie. Asa, deodata, singura. Apoi sa ne ia si pe noi odata cu ea in acea utopie. Asteptam o viata scrisa dupa reguli. Asteptam niste reguli scrise dupa viata. Si pe toate le vrem stand tolaniti in fata unui calculator, marca Apple de preferinta. Cerem, stim sa cerem. Nu suntem pregatiti, insa, pentru niciun fel de actiune. E intotdeauna altul cel care trebuie sa faca ceva. E mereu altcineva care va fi responsabil pentru raspunsurile intrebarilor tale. Niciodata Tu.

Africa. O bucata de pamant uitat de societate. Pamant chinuit de aceasta, jucat de marile puteri, folosit ca sursa de venit de catre cine vrea si cine poate. Pentru multi dintre noi, continentul nu e decat o pata pe harta. Locul acela pare sa incalce orice lege a binelui. E un fel de blestem. E ca si cum tocmai acolo ar fi fost trimisi Adam si Eva sa-si ispaseasca pacatele, dar cumva au deviat de la drum. E loc de purtat dureri. Mii de copii se nasc si mii de mame blesteama actul nasterii lor. Intr-o lume in care foamea este principala si marea problema, o gura in plus nu poate fi decat pedeapsa. Sunt sigura, copiii aceia zambesc la fel cum o fac ai nostri. Zambesc din nestire. Apoi, cu trecerea timpului, zambetul paleste. Si se intampla aceasta mult prea curand, la o varsta frageda, intr-un punct al vietii in care sufletul nu e copt suficient de bine incat sa-si poata cara durerile si blestemele. Fara educatie, fara siguranta zilei de maine, copiii aceia nu se mai numesc copii de indata ce incep sa traiasca tragedii si dezastre. Sa le vada pe toate cele create de natura si societatea actuala in egala masura. Si vina cine o poarta?

Era un filosof grec cel care spunea ca suntem toti la fel,  ca pamantul e o tara. Societatea a aderat la stiinta in mod excesiv si absolut prostesc. Geografic, a delimitat zone, a trasat granite. S-a intamplat  atat pe hartie cat si in concepte. S-a folosit de granitele acelea pentru a-si manifesta puterea. Cine mai stie acum ca suntem toti la fel? Ca nu exista diferente de nicio natura…

Mame si caractere.

Stand de vorba cu mama, am realizat cine sunt. In seara aceasta m-am vazut prin ea. Cu lacrimi in ochi, lacrimi de mandrie si fericire, mi-a spus ca sunt un alt om.  » Cand te-ai schimbat atat? » m-a intrebat. Nu stiu pe cine avea in fata ei cand vorbea cu mine, dar ii citeam in ochi o fericire pe care doar mamele o pot trai. Nu sunt o sensibila, nu am fost niciodata. Mi se spune deseori ca tai in carne. De data aceasta insa m-au navalit lacrimile si pe mine. Ce emotie si ce amalgam de trairi iti umple sufletul atunci cand iti vezi parintele mandru si multumit. E poate pentru prima data in viata cand cel mai important om ma vede asa cum am tot luptat sa o faca. Simteam ca trebuie sa scriu, sa ma exprim, sa arunc tot ce mi se strange in suflet. Simteam ca da pe-afara. Trebuia sa scriu, despre orice. Ma gandeam sa scriu despre trairi, sentimente de iubire, tradari si despre cum nu dau nici doi lei pe toate adunate la un loc. Sa scriu despre cei care au pus cate o caramida in fundatia personalitatii mele, despre cei care au scos cate una ca mai apoi sa fiu suficient de determinata incat sa pun zece in loc. Voiam sa scriu despre iubiri ranite si iubiri frumoase. Tot ce am putut sa insiruiesc au fost insa cuvintele mamei. Imi rasuna si acum in cap asemeni unui permis spre viata. Asemeni unei vize care de azi inainte imi deschide orice poarta. Astazi, ea mi-a spulberat ultima frica: de a nu fi ceea ce ma vad altii. Am incredere in cuvantul celei care mi-a dat viata. Ea nu stie sa greseasca. Nu cand vine vorba de mine.

Cred ca in seara aceasta mi-am luat doza lipsa de curaj. Abia acum pot spune ca sunt un om complet. Sau, cel putin ma simt unul.