Societatea italiana moderna si efectul cultural asupra acesteia.

Trecand printre cateva mari perioade ale sale, Italia ajunge in anii ‘800 teoretic noua, cu o cultura de invidiat. Vorbim despre o Italie moderna. O Italie care cunoaste pana atunci Renasterea si Barocul, care jongleaza cu Rococo-ul si cocheteaza cu impresionismul francez. Italia e reprezentata incepand cu renasterea panzei si a culorilor in fel si fel de ipostaze. Ca loc de cultivare a imaginatiei, loc de exprimare a gandurilor si viselor, loc de iubire si daruire. Se subliniaza revenirea la viata a frumosului. Pictura are si fond si forme, muzica cunoaste un avant miraculos, teatrul si scrierile sunt acum promovate cu o grandoare nemaivazuta. Vorbim despre o Italie ca fereastra spre Europa. O Italie care arata, asemeni unei femei, fata sa din umbra.

Finele secolului al XIX-lea ascunde o viata traita in mizerie, o lupta continua pentru supravietuire. Renasterea tine sa atinga doar cateva clase sociale, doar cateva ramuri. Ea nu ajunge si la cei mai de jos. Arta si literatura nu-si are locul printre murdarie si foame.Din fericire, multi dintre marii pictori renascentisti si moderni arata Italia asa cum e: murdara, bolnava si trista. Caci nu doar burghezia, nobilimea si aristocratia construiesc societatea. Mai sunt si cei de jos care de cele mai multe ori raman uitati sau ascunsi. Devine o traditie in a ignora marile probleme ale societatii iar mascarea e actuala. Privind mai departe pe cronologie, incepand cu 1922, Mussolini da marele exemplu italian de mascare a problemelor sociale. Vrea sa vada in Roma un oras monumental, oras demn de trecutul sau grandios, asa ca se apuca de daramat istoria murdara si de inaltat alta, combinata cu un classicism evoluat. Monumentalitatea insa e doar pe foaie, doar in imagini. In spatele acestei reforme sta mereu altceva, ceva mai mult. Stau mii de cetateni din clasa de jos aruncati spre periferie in cladiri reci, camere inguste, geamuri mici. Sunt lasati acolo parca spre a putrezi. “Le dam si casa, si masa si gradini” ar spune. Insa sunt doar aparente. Italia naste impartita in doua: cei de sus si cei invizibili.

Nimic nu e diferit nici pana la venirea lui Mussolini. Nu la 1600 cand orasele sunt imbibate de boala si chin, nici la 1800 unde omul lupta pentru bucata lui de paine, pentru inca o zi careia ii face fata.

Daca nobilimea ne lasa drept marturie palatele sale grandioase, impunatoare, sculptate si acoperite de fel si fel de bogatii, clasa sociala de jos nu lasa nimic. Ca si cum nu existase, ca si cum nu are importanta in discursul unei societati si al unei natiuni. Daca viata nu inseamna doar monumentalitate sau grandiozitate, nu stiu. Invizibilii italieni apar insa in multe dintre picturile ottocentesti, ca dovada a existentei lor. Ca dovada a faptului ca si ei au pus bratul la construirea natiunii lor. Gaetano Chierici « vorbeste » despre viata contadinului in pictura sa “ Il momento propizio” de la 1881. Aceasta apare ca o zi obisnuita din viata unui taran. O camera murdara, prafuita, cu podeaua de piatra sau pamant batut; un camin ceea ce statea drept marturie a unei vieti relativ bune in randul contadinilor. Un dulap in colut peretelui si cateva pasari de curte care misuna prin casa alaturi de un biet copilas care pare sa nu-si planga soarta. Ca e copil, ca e varstnic, omul se obisnuieste cu traiul pe care-l duce si nu-i trece prin minte sa ceara mai mult.

Un alt exemplu al unei vieti din clasa sociala de jos, de la oras de aceasta data, este pictura lui Pietro Saltini “ Casa dolce casa”. Este reprezentata o zi din existenta celor mai putini importanti, la inceputul lui 1900. Casa inca este construita dintr-o singura camera, cu un geam care abia de permite lumina sa intre, arul sa patrunda; o podea rece, un semineu care abia de va incalzi incaperea, locul de mancare si de somn. Viata celor mai putin norocosi se invarte in jurul acestor cateva detalii, zi de zi aceleasi.

De alta parte, in multe alte picturi, portrete, vedem viata frumoasa a nobilimii si burgheziei. E viata aceea “afectata” de Renastere si Baroc.  Viata de palat, cu geamuri mari si camere spatioase. Cu un rococo maestuos in fiecare detaliu, cu zambete si miros de parfum frantuzesc.

Cele doua lumi nu-si au locul impreuna.

In cele din urma, Renasterea si Epoca moderna au facut diferenta dintre cele doua societati. Nu au atins decat cea mai bine vazuta, lasand in urma orice alta tristete. Societatea insa, una reala, nu consta doar in barocuri si rococouri. E viata, e plans, e durere. E mai mult decat se vede in spatele Italiei culturale.

Un court entretien sur l’art.

Ma adancesc in arta precum corpul se lasa pierdut in ocean; fara sa mai stie de sine, fara sa se recunoasca in imensitatea-i. Arta nu e o meserie. Arta este boala de inima, cea mai dureroasa, cea mai magnifica. O boala care te transforma in altcineva, cineva care nu ai fost niciodata. O boala dulce care se instaleaza in corpu-ti, care curge prin venele-ti. Arta este conditia umana. Nu inveti arta ci o traiesti. Ea face parte din pielea ta, din carnea ta, din existenta ta carnala. Arta nu e decat dansul corpului tau material si a sufletului tau nemuritor. E fantezie, mereu mai aproape, niciodata reala. E o alta dimensiune unde realitatea nu mai este reala, nici abstracta. O realitate paralela cu tot ce se vede, tot ce se simte. Ma adancesc in arta precum sufletul e adancit in corpu-mi. Cu aceeasi gratie, aceeasi durere. Caci sa traiesti arta inseamna sa mori. Tu, ca fiinta muritoare, nu mai existi. E ca si nasterea ; trebuie sa traiesti moartea pentru a te naste. Arta cere intreaga ta moarte. Si i se ofera, ii oferim totul. Ne oferim recuperand totul. Mereu totul. Recuperam eternitatea. /

Moi, je me plonge en art comme le corps se laisse perdu dans l`océan ; sans savoir de lui, sans se reconnaître dans l`immensité. L`art n’est pas un métier. L` art est la maladie du cœur, la plus douloureuse, la plus magnifique. La maladie qui te transforme en quelqu`un d`autre, quelqu`un que tu n`as jamais été. Une maladie douce qui s`installe dans ton corps, qui coule dans tes veines. L`art est la condition humaine. Tu n’apprends pas l`art, tu le vis. Il fait partie de ta peau, ta chaire, de ton existence charnelle. L`art ce n`est que la danse de ton corps matériel et ton âme immortelle. C`est de la fantaisie, toujours plus proche, jamais réelle. C`est une autre dimension dont la réalité n`est plus réelle, non plus abstraite. Une réalité parallèle à tous ce qu`on voit, ce qu`on sent. Je me plonge en art comme mon esprit est plongé dans mon corps. Avec la même gratitude et même douleur. Car, vivre l`art signifie la mort. Toi, en tant qu’être mortel, tu n`existes plus. C`est comme la naissance ; il faut vivre la mort pour renaître. L`art demande ta morte. Et on lui donne, on lui offre tout. On s`offre en prenant plus. Toujours plus. On récupère l`éternité.