Boala. Ziua 3.

Damn you.

Boala. Ziua 2. Betie

Astazi m-am trezit mahmura parca dupa o noapte de betie. Cel mai probabil, starea imi e creata de toate noptile in care eram beata de tine. Te-am baut cu o sete nemaivazuta de mine pana acum. Te-am baut pahar dupa pahar chiar si atunci cand imi faceai rau. Cand nu ma mai puteam tine pe picioare mai turnam. Inca unul si inca si inca… Pana cand realitatea devenea alta realitate. A mea. Nu a ta si nu a celor care ma priveau. O realitate creata de mine, pentru mine. Imi amintesc ca am trait in iluzia aceasta o vreme. Eram fericita, beata mereu. Nu puteam sa ies, nu puteam sa ma opresc. Acum sunt doar mahmura. E o stare de amorteala totala si durere. Doare si nu stii unde. Parca te dor mainile, parca picioarele, parca sufletul. Poti sa bei multa apa, poti sa mai dormi pentru cateva luni de zile, ani.. Sau poti sa te mai imbeti. Pentru ultima oara. Imi spun ca m-ar ajuta daca as mai bea din tine. Cui pe cui scoate, ma gandesc… Apoi imi strang degetele si inchid ochii de parca as impiedica realul sa ma patrunda. Am devenit o dependenta de tine. Ar trebui sa frecventez niste adunari. Sa spun si eu cum se face de regula. « Buna, am douazeci de ani si sunt dependenta de El ». Oamenii m-ar privi cu mila si m-ar lua de mana. Mi-ar fi mai simplu sa ma eliberez atunci?

Am sa ma las… Intr-o zi nu-mi va fi sete de tine. Te voi tine ascunde undeva in spatele multor carti prafuite. Caci stiu: imi e suficient sa te gust pentru a deveni aceeasi dependenta de odinioara.

Boala. Ziua 1. Agonie

Sufar de dor de tine.

Ultima noapte a fost una rece. Poate e vremea de vina sau plecarea ta, poate… Nici plapuma nu mi-a tinut de cald. Eram invatata cu tine. Mi-ai tinut de frig in cele mai intunecate nopti. Imi incalzeai locul apoi ma lasai sa ma cuibaresc langa tine. Eu rece si tu… al meu.

Am plecat ca sa ma lecuiesc de tine. Am plecat sa te poti incalzi, sa invat sa o fac si eu. Nu am fost niciodata un intreg si totusi fara tine nu stiam cum functionez. Faceam parte din tine fara sa ma lasi si fara sa caut. Respiram si visam prin tine ca si cum ai fi nucleul existentei mele. In cele din urma am ales sa ma desprind. Ai spus ca-mi esti drog. Ei bine, acum am cea mai mare nevoie de o alta doza. Mereu voi avea, mereu mai mult ca niciodata. Ma inchid intre patru pereti, imi iau genunchii in brate si stau asa. Cuibarita in frig si-n intuneric lupt cu tot ce insemna prezenta ta. Cel mai bun medicament e absenta, si cel mai amar. Stiu acum de ce urasc medicamentele. Sunt o lasa. La fiecare portie de uitare trag sa fug, sa intorc, sa implor, sa sarut si sa iubesc. Din nou, de la inceput. Astazi sunt bolnava. Si mi-e frig.

De-a v-ati ascunselea.

Hai sa ne jucăm de-a v-ati ascunselea. Tu închide ochii. Imaginează-ti chipul meu sub pleoapele negre. Fata mea sau a altei femei, bruna sau blonda. Imaginează-ti ochii verzi sau negri. Cauta-i. Tine-i inchisi si inspiră-mi parfumul. Mirosul meu usor dulce iti va gadila simturile si dorintele. Lasa-te condus. Lasa-te alintat si îmbătat.  Am sa-ti duc mâinile la ochi sa ma asigur ca nu ma vezi. Imi vei simti atingerea prin întuneric. Vei simti palmele cum iti ating fruntea si ochii si vei tresări. Stiu ca te vor nauci. Esti in siguranta cât imi tin palmele deasupra ochilor tai, dar când ma voi ascunde? Vei astepta linistit momentul in care vei deschide ochii si eu tot in fata ta voi sta. Întunericul poate fi atât de inselator. Pot chiar sa-ti şoptesc numele. Sa te amagesc.  Sa te înnebunesc.  Pot sa ti-l strig din fata sau din spate.  Pot sa ma apropii de urechea ta si sa ti-l respir. Sa simti cum traiesc prin fiecare gura de aer pe care o iau. E atat de naiv sa crezi ca o femeie traieste prin bărbatul altor femei.

E jocul meu preferat, stiai? Ma ascund eu, te ascunzi tu. Fugim unul de altul si tremuram de teama ca nu ne vom gasi.

Inca nu m-am ascuns. Mai tine ochii inchisi. Vreau sa-ti inmoi prezenta intr-a mea. Astfel nu voi fi niciodata departe de tine, nu ma vei gasi niciodata.  Voi fi acolo unde nu ma vei cauta. In tine si gândurile tale. Imi joc degetele prin parul tau si simt cum zambesti.  Calm, sigur de jocul pe care l-am inceput.  Cine conduce aici? Cel care se ascunde sau care sta la panda?

Am sa-ti sarut usor lobul urechii inainte de a dispărea.  Am sa ma ascund printre fantezii si printre vise. Am sa-mi fac loc printre gândurile tale de toate zilele. Deschide ochii. E multa lumina si mult miros de mine. De unde ai putea incepe? Sa alergi pe străzi pustii si printre clădiri părăsite.  Sa ma cauti printre soapte de femei si mângâieri de mâini.  Sa ma vezi in visuri in care saruti buze rosii sau roz. In care tii sâni in palme, in care te joci in parul cuiva, mereu alta. Niciodata eu. Ai sa râzi ca nici macar nu mi-ai văzut chipul atunci, când stăteai cu ochii inchisi. Ca-s bruna sau blonda, nici ca ti-ar pasa. Ai sa spui ca ne-am lungit cu jocul asta si ca ar trebui sa ies afara. Apoi ai sa taci. Ai sa transpiri nebunie si tăcere.

Ascunde-te si lasa-ma sa ma ascund. E singura realitate in care putem fi doi.

Deep in you.

Mi-e dor si nu stiu de ce. Mi-e dor de ceva-uri simple, de ceva-uri banale care storc din tine fericire neconditionata si zambet pur. Mi-e dor de ceva-urile acelea care-ti fac zilele si noptile mai zile si mai nopti.

Mi-e dor de doua perne moi intr-un balcon. Doua, pe care sa nu stau doar eu. Mi-e dor sa fac doua ceaiuri si o portie dubla de clatite. Mi-e dor sa pun doua farfurii pe masa si sa uit cat de confortabil e sa mananci infofolita intr-o patura moale in compania vreunui serial. Mi-e dor de doua pahare la marginea patului si de stele. Mi-e dor de infinitul de stele privit intre patru ochi. Sunt momente pe care le-as imparti la patru si imi este dor de ele. Dor pana la nebunie, pana la pierzanie, pana la isterie. Mi-e dor de nopti lungi, albe si plictisitoare. Nopti in care schimbi fraze scurte cu altcineva decat vocea aceea interioara care-ti mai sugereaza din vreme-n vreme ca o iei razna. Nopti nebune in care te dizolvi in altcineva, in cineva nou. Cineva care te completeaza si te defineste. Imi e dor sa fiu definita de altcineva decat de mine. Nu am crezut ca o voi spune vreodata. Sa ma las creionata de un alt suflet imi parea pe cat de inutil pe atat de grotesc. Cliseu ce caracterizeaza o femeie de cand lumea si pamantul. Imi e dor sa traiesc acest cliseu. Sa-mi vad sufletul desenat de alte degete, alte vorbe si alti ochi. Imi e dor de alti ochi. Ochi albastri sau verzi sau negri. Altii decat cei din oglinda. Mi-e dor de o pereche de buze. Buze care sa le atinga pe ale mele. Buze moi, fierbinti, insetate. Buze care sa-mi respire aerul si sa stoarca sufletul din mine. Mi-e dor de doua perechi de maini, alte zece degete care sa se plimbe prin firele mele de par neastamparat. Sa-l joace, sa-l alinte, sa-l impleteasca, sa-l sarute. In fiecare noapte inainte de a ma pune sa dorm, ma intreb de ce am nevoie de patru perne pe care, in timpul somnului, oricum le dau jos. Pentru ca mi-e dor sa dorm fara perne, sa-mi impart doar salteaua. Sa nu caut nici paturi groase, nici perne mai moi. Sa am doar un trup si un umar. Mi-e dor sa citesc cu voce tare lucruri care plictisesc. Imi e dor sa fiu ascultata cand le citesc pentru ca asa se cuvine. Imi e dor de cel care le va asculta, orice ar fi. Imi e dor sa ma infurii din cauza sosetelor de la coltul patului, imi e dor de a doua periuta de dinti din sala de baie, de camasa aruncata imprudent pe umarul scaunului, de machiajul meu langa o cravata prost legata. Mi-e dor de miros, alt miros decat al meu. De parfum, altul decat parfumul meu. Mi-e dor de sarutari de buna dimineata si imbratisari de noapte buna. Imi e dor de melodii care se transforma in « ale noastre ». Mi s-a acrit sa fie toate doar ale mele. Le-as imparti. Imi e dor sa impart la doi. Sa dau tot ce am si sa caut ceva in plus din ce as mai putea oferi. Imi e dor de priviri de multumesc si strangeri de mana. Imi e dor de atingeri de umar, de o alta viata alaturi de viata mea. Imi e dor de zgomot. Nu de masini si nu de oameni. Zgomot de alt suflet. Altul decat al meu.

Sunt lucruri atat de simple toate. Atunci de ce doar imi e dor?

Cazul Romanov. Intre Revolutie Bolsevica si Razboi Civil.

28 iulie 1914. Serbia primeste acuzari din partea Austro-Ungariei in urma atentatului de la Sarajevo. De aici pana la izbucnirea Primei Conflagratii Mondiale nu mai e decat o singura miscare. Aparent, a tarului rus Nicolae al II-lea. 30 iulie 1914, monarhul Rusiei se alatura trupelor Serbiei. Ca raspuns, Germania, aliata Austro-Ungariei, declara razboi Rusiei la 1 august si 3 august 1914 – Frantei. Conflictul European ia o amploare nemaibanuita. In acel moment, tarul Nicolae al II-lea al Rusiei, inrudit cu majoritatea familiilor ce conduceau Europa, hotaraste sa ia partea « strainilor ». Sustinerea sa suna ca o tradare pentru marile dinastii. Un om crescut in spiritul principiilor conservatoare, cu ganduri religioase, cu dorinta de mentine Rusia pe o importanta treapta in scara mondiala, alege mai presus de liniste, mai presus de tara si poporul sau, omenia. Isi asculta sufletul si hotaraste sa dea o mana de ajutor celor care, dupa parerea sa, aveau o mai mare nevoie. Slabiciunea sa fata de cei ce cersesc ajutor a costat Rusia 3,3 milioane de oameni cazuti in urma unei lupte de care nu erau responsabili. In martie 1917, tarul se alatura trupelor pe front insa e obligat sa se intoarca in Sankt-Petersburg. Rusii declanseaza rascoale, tara e in pericol, oamenii mor de foame iar el trebuia sa ia decizii. Dreptatea e ceruta in fata monarhului care nu are de unde sa le-o ofere. Tarului i se prezinta un ultimatum: abdicarea. Ceea ce a urmat par cadre dintr-o drama. Una bine pusa in scena, cu mult sange si multa durere.

15 martie 1917. Nicolae al II-lea semneaza actul abdicarii, spre a pastra siguranta familiei sale si cea a poporului. A doua zi, fratele sau, Marele Duce Mihail refuza tronul astfel determinand Duma sa creeze un Guvern Provizoriu, condus de Alexandr Karenski. Familia imperiala iese din peisaj fiind supusi unui arest la domiciuliu la Tarskoe Selo. Aici Nicolae al II-lea isi continua zilele taind lemne, plantand legume si plimbandu-si copiii cu barca. Nimic nu prevestea cele ce aveau sa urmeze.

In vara lui 1917 Karenski este ingrijorat. De o parte sunt bolisevicii in frunte cu Vladimir Lenin- rosiii, de cealalta – monarhistii care sperau sa salveze tarul – albii. Astfel, se decide ca familia imperiala sa fie trimisa la Tobolsk, localitate siberiana la 1500 km spre est. La 25 octombrie /7 noiembrie 1917, Lenin alaturi de « armata » bolsevica preia controlul asupra Palatului de Iarna, inlaturandul pe Karenski cu o deosebita usurinta. Motivul inaintat – tradarea noilor idei si acuzarea de protectie a fostei familii imperiale. Totusi au loc alegeri pentru Adunarea Constitutionala in urma carora Partidul Bolsevic pierde in favoarea socialistilor. Vladimir Lenin nu stie sa accepte un refuz astfel provocand Razboiul Civil din 1918.

In iarna lui 1918 Lenin ordona mutarea familiei tariste la Ekaterinburg. Albii se apropiau de Tobolsk si o scapare a tarului de sub mana nu ar fi fost o intorsatura convenabila. Bolsevicii gasisera locul perfect pentru Romanovi. O casa masiva pe doua niveluri a unui negustor, Iepatiev pe care au botezat-o « Casa cu destinatie speciala ». Un nume ce spune acum mult mai multe decat se presupunea pe acea vreme. Etajul inferior al edificiului era un demisol si consta din bucatarie si camari; cele cinci odai de la etaj erau alocate familiei fostului tar, medicului lor personal, Evgheni Botkin si putinilor servitori care le mai ramasesera. Ferita de vazul lumii printr-un gard de lemn si avand geamurile varuite pentru ca nimeni sa nu poata privi inauntru sau inafara, casa era pazita in permanenta de catre un detasament local de bolsevici. In mare parte constituite din fosti muncitori, garzile se aflau sub comanda lui Aleksandr Adeev, un om  primitv si betiv care se delecta numindu-l pe fostul tar « Niculae bautor de sange ». Familia primea doua mese zilnice intr-o cratita mare din care servitorii se serveau peste umerii mesenilor. Fostele mari ducese, Maria, Tatiana, Olga si Anastasia erau insotite pana si la toaleta, ai carei pereti erau acoperiti cu desene obscene reprezentandu-i pe Tarina Alexandra si Rasputin, « Calugarul nebun ». Nicolae a fost silit la munca grea atunci cand a protestat acelui comportament in adresa familiei sale. Tanarul tarevici Alexei in varsta de 13 ani, dat fiind hemofilia, se afla intr-o stare tot mai grava de aceea era dus in brate la plimbarile zilnice ale familiei prin gradina prafuita din preajma casei.  Conducerea bolsevica de la Moscova trimite un mesager cu ordinul de a lua masuri ca fostul tar sa nu cada in mainile albilor. Promonarhistii, carora li se alaturase un detasament ceh numarand 40.000 de oameni, avansau in ritm sustinut spre vest in directia oraslui Ekaterinburg, in timp ce rezistenta bolsevica slabea. La un moment dat, in noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 dupa miezul noptii, Iurovski trezeste intreaga familie ordonandu-le sa se imbrace si sa coboare in una dintre camerele de la parter. Le spune ca albii deja luptau pe strazile din Ekaterinburg; afara ii astepta un camion cu motorul ambalat. Au fost aduse scaune pentru Nicolae, Alexandra si invalidul Alexei, in timp ce doctorul Botkin, cele patru fiice si cei trei servitori au fost nevoiti sa stea in picioare. Dupa ce i-a fost citit o sentinta de condamnare la moarte emisa de bolsevicii locali, Nicolae nu a reusit decat sa scoata un « Poftim?! » inainte de a fi impuscat in cap de mana lui Iurovski, semnal pentru ceilalti din plutonul de executie sa traga in celelalte tinte. Anastasia si Alexei nu au murit pe loc din cauza bijuteriilor cusute sub haine. Ei au fost lichidati prin numeroase lovituri de baioneta. Cadavrele au fost incarcate in camion si duse intr-o padure din afara orasului unde au fost stropite cu acid sulfuric si aruncate intr-un  put. A doua zi dimineata Rusia este plina de anunturi care vorbeau despre moartea tarului Nicolae al II-lea si despre bunavointa bolsevicilor de a lasa restul familiei in viata. Insa, la 17 iulie conducerea de la Moscova primeste un mesaj cifrat de la Ekaterinburg: ”Il informam pe Sverdlov ca intreaga familie a sfarsit in acelasi mod ca si capul ei. »

Timpul trece si asa se face ca la finele anilor ’70, odata cu noua politica sovietica de transparenta, au iesit la suprafata dovezi uimitoare. Un fost anchetator de politie si regizor rus, Geli Riabov, a reusit sa dea de urma copiilor lui Iakov Iurovski. Fiul acestuia i-a incredintat lui Riabov un documnent nestiut pana la acea data, care consemna cele intamplate cu cadravrele dupa executie. Conform raportului, acestea au fost taiate in bucati si aruncate impreuna cu cateva grenade intr-o mina parasita. Iurovski s-a speriat crezand ca albii ce se aproapiau vor gasi cadavrele, asa ca le-a dezgropat si le-a mutat in alta parte. Noua informatie l-a pus in miscare pe Riabov, care, nemaiputand sa astepte un climat politic adecvat, a actionat imediat. Sapand noaptea pentru a nu fi vazut, ajutat de un istoric local si de un geolog care s-a urcat intr-un copac pentru a identifica traseul neclar al vechiului drum strabatut de camionul ce ducea ramasitele pamantesti, Riabov a descoperit primele oase. Peste cativa ani a descris senzatia pe care a avut-o gasind aceste “oase negre si verzui, cu semne ale arsurilor de acid. Unul dintre cranii era gaurit”. Riabov si-a facut publica descoperirea in 1988, dar confirmarea oficiala nu a venit decat in iulie 1991, dupa ce arheologii rusi au examinat situl. Au fost dezgropate noua schelete. Cinci dintre ele s-au dovedit a apartine Romanovilor. Nicolae, Alexandra si trei din cei cinci copii. Celelalte patru, separate, erau probabil ale doctorului Botnik si ale unor servitori. Printul Philip al Angliei, a carei bunica din partea mamei era sora cu bunica tarinei Alexandra, a donat o proba de sange spre a fi efectuat testul ADN. Rezultatul a fost asemanarea acesteia cu probele culese de la cele patru schelete, idendificate acum unamin ca apartinind Alexandrei si a trei fiice. Deasemenea, in 1993 a fost confirmata si provenienta craniului, ca fiind al lui Nicolae. La acel moment nu se stia nimic insa de cadavrele Anastasiei si al lui Alexei. In 2008/09 s-au gasit si celelalte doua cadavre, stabilit fiind ca oasele apartin tanarului Alexei si Ducesei Maria, nu Anastasia dupa cum se credea. Nu as dori sa intru in detalii facand referire la zeci de speculatii cum ca o tanara a fost gasita intr-un spital din Berlin in anul 1920. Tanara care isi zicea Marea Ducesa Anastasia din Casa Romanov, care raspundea la toate intrebarile si dadea detalii stiute doar de familie, dar a carei ADN se dovedi a nu corespunde cu cel al familiei regale. In jurul acestui mister au roit inca multe tinere doritoare de a deveni ducese peste noapte. Niciuna insa nu se suprapunea adevarului, chiar daca se apropia incredibil.

Trecand la partea politica a cazului, prin 2008 s-a redeschis o ancheta asupra familiei Romanov cu gandul de a gasi vinovatul masacrului. Vladimir Lenin, primul pe lista, a fost absolvit de orice vina din cauza lipsei dovezilor. Nu exista niciun document care sa ateste implicarea liderului Partidului Bolsevic in asasinarea familiei imperiale. Fara alibi nu avem caz. Sunt insa inscrieri in care Lenin, la una dintre adunarile de partid, pronunta urmatoarele cuvinte:  » Francezii s-au debarasat de regele lor, englezii au facut la fel. Daca vrem sa ajungem la acelasi nivel trebuie sa ne debarasam si noi de regele nostru ». Fraza aceasta nu reprezinta o dovada cum ca ar fi dat ordinul, nu direct si nu in curtea suprema. Eu insa consider o eroare trecerea cu vederea. Comunistii vor ascunde mereu adevarul. Poate si in cele relatate mai sus se ascunde o farama de minciuna. Istoria toata contine farame de felul acesta. Cu exactitate stie doar cel care le-a trait. Ma intreb insa, de ce un popor precum cel rus si-ar dori familia regala scutita de orice vina, declarata familie de martiri si ascunsa in acelasi timp sub pagini ruginite? Stim ca s-a intamplat, nu ne place, dar nu vrem sa stim cine a facut-o, spune comportamentul mai marilor dintre rusi la ora actuala. Pare ca devotamentul fata de iluzia vietii bune, fata de Lenin inca lupta cu fidelitatea in fata monarhiei si a celor ce-au fost sa fie la putere timp de 3 secole, incepand cu 1613. Nu am sa inteleg vreodata daca rusii dau dovada de lasitate sau doar de prostie, in urma spalarii creierilor care a inceput in 1917 si a luat sfarsit in 1991, oficial. Se pare ca acea spalare inventata de Lenin nu s-a pierdut nici in zilele noastre. Duritatea si rautatea liderului bolsevic persista chiar si acum, cand libertatea cuvantului reprezinta baza unei societati deschise si a unei tari de succes.

In pofida celor intamplate si celor descoperite, sperante se vor roti mereu in jurul Cazului Romanov. Oamenii se hranesc cu mituri, astfel dand nastere noilor speculatii si mentinand viu misterul Dinastiei Romanov.

Astazi nu mai scriu despre tine.

Astazi nu mai scriu despre tine.

Mi te scurgi incet-incet din vene. Imi purifici sangele si molecula cu molecula de desprinzi din el. Nu ma lasi pustie, nu ma lasi nici plina. Imi lasi sangele mai rosu, mai curat si mai fierbinte. N-as sti sa-ti spun ce mi-a fost prezenta ta in venele si trupul meu. Am fost ca Frumoasa din Padurea Adormita care s-a trezit fara sa inteleaga ce se intampla, insetata de viata si de iubire. Eu m-am trezit singura, insa traiesc aceeasi sete. Era o vreme cand am crezut ca ma voi usca, daca nu veneai sa-mi amintesti ce-mi lipseste. Era o vreme cand nu ceream nimic, nu-mi era sete de nimic si nimicul acela rupea din mine. Hraneam nimicnicia cu fiecare vis pe care mi-l cladeam. Nu stiam de ore, de timp. Ca era zi, ca era noapte, toate aveau o singura nuanta pentru mine. Stii care e culoarea pustietatii? Ai aparut ca o gura de aer de munte. Rece, inghetat si deosebit de curat. Curat pentru mine. Mi-ai reinventat firea si mi-ai pus sufletul acolo unde trebuia sa stea, inauntrul meu. Alergasem cu el in mana prea mult si doar pe tine te-am lasat sa-l atingi. Nu simt nici urma de regret. Ai fost o iluzie pe care am trait-o asemeni unui pierdut in desert. M-as fi putut hranit cu ea ani, secole, milenii. Mi-ai fost suficient si atunci cand nu erai. Imi lasai franturi din tine destul cat sa-mi ajunga pentru o vreme, apoi veneai si-mi reinnoiai proviziile. Ai fost cea mai reala iluzie si fara indoiala cea mai frumoasa dintre toate pe care le-am trait.Nu stiu ce se spune de regula in cazuri ca acesta. Cand parte din fiinta ta se dezlipeste de tine si te lasa sa te recompui, descompui, sa existi. Pur si simplu. Ti-as strange politicos mana, ca in urma unei afaceri pe termen scurt. Ti-as multumi pentru efortul despus in cadrul sufletului meu si ti-as spune ca te mai astept cu drag sa revii. Sau te-as privi doar si fara indoiala ai intelege tot ce-as tacea. Mi-ai atinge umarul probabil, ca pentru ultima oara si mi-ai spune sa fiu cuminte. O ultima lectie ca o prima caramida in temelia mea. Sunt convinsa ca ai lasa miros de tine in loc de semnatura. Poate ar trebui sa-ti las un bilet in care sa-ti spun ca de astazi esti liber de orice obligatie inchipuita, de orice contract nescris, in asa fel incat sa nu dau ochii cu ochii tai. Nu intelege gresit, nu mi-e frica de ei nicio secunda. Nici macar n-as mai tremura la atingerea irisului tau. Odata iesit din mine imi vine tare greu sa-ti mai simt vibratia. Insa stiu ca ochii ma vor urma peste tot. Stiu ca voi ajunge sa privesc prin ei, sa traiesc prin ei si in cele din urma prin tine. Ar fi un esec. Atat pentru mine cat si pentru tine. Habar nu am unde isi au capatul astfel de povestiri. N-as indrazni sa o numesc poveste. Nu-s eu printesa, chiar daca tu esti printul. Nu stiu cand are sa curga tot nisipul din clepsidra. Traiesc cu senzatia ca e deja in sens invers. Parca ar curge in sus, parca ar incalca orice lege fizica, sau morala. Parca ceasul care numara batai de inima s-a oprit, inima insa mai bate. Acum totul e un paradox pentru mine. Tu si prezentul in care nu esti, viitorul in care nu te pot schita.

                                Astazi nu mai scriu despre tine. Nu sunt decat eu. In sange, in cuvinte… Astazi am simtit cum te-ai scurs.

 

Despre Barbat.

Femeile se plang ca nu exista barbati, barbatii ca nu exista femei. Ne-am blocat parca intr-un cerc vicios. Un cerc in care ne uram unii pe ceilalti. Ne ponegrim, ne luptam unii cu ceilalti . Cautam putere, cautam care e mai tare si mai mare, care are nasul mai sus si care stie sa manuiasca omul mai bine. Pierdem din vedere ca suntem oamenii cu totii. Daca incerci sa te detasezi de tot ce te inconjoara, conflictul acesta de sexe nu pare decat o pierdere de timp, o completare a golurilor pe care ni le formam de-a lungul anilor.

Femeile nu stiu sa fie femei. Iubesc orice le sta in cale sau urasc orice trebuie iubit. Barbatii folosesc femeia pentru a-si linisti sufletul sensibil. Un razboi caruia nu-i stim nici inceputul si nici sfarsitul nu pare sa fie aproape.

E greu sa vezi un barbat si sa stii ca acela e el. Unul care-si merita apelativul. E greu sa stii care conteaza, care e in trecere, care va ramane. E complicat sa vezi print-un om, daramite printr-unul de sex opus. Putem pretinde oricat ca-i cunoastem, ca le stim cele mai mici si ascunse ganduri, ca stim cum functioneaza, dar nu vom ajunge niciodata in punctul acela. Si care ar fi rostul? Unde ar fi misterul?

Un barbat adevarat il recunosti dupa tinuta. Isi va tine capul sus mereu, mandria este o caracteristica. Este mereu bine imbracat, caci stie: exteriorul influenteaza interiorul mai mult decat o vom admite vreodata. Barbatul e barbat cand stie sa vorbeasca. Alege frumos cuvintele si nu le arunca, ci le asterne cu grija in fata celui care le primeste. Fie cu respect fie nu, cuvintele cad linistite fara a provoca zgomot. Totul ii tradeaza calmul interior si echilibrul. Bratele, picioarele, degetele. Fiecare miscare bine gandita si parca desenata ii sculpteaza eleganta din care este facut. Barbatul adevarat va avea mereu o femeie la brat. O doamna a carei buze vor fi acoperite de un zambet subtil. Barbatul nu va permite ca acel chip sa fie sters de lacrimi. Vei recunoaste un barbat atunci cand iti va vorbi. Vei simti o sete de nestins sa-l asculti. Mai mult, si mai mult pana cand mintea ta va fierbe in unisonul cuvintelor sale. Barbatul te va invata, pentru ca are ce sa spuna si ce sa invete. In urma unui barbat nu poti sa plangi, nu poti sa razi. Nu stii cum sa fii. Nu poti decat sa ramai tacuta cu acelasi zambet pe fata. Pentru ca atunci cand ti l-a picatat, s-a asigurat ca e pentru totdeauna. Un barbat adevarat iti va schimba ideea despre realitate, despre oameni si despre adevaruri. Te va lasa un suflet nou. Cu altfel de ganduri si altfel de prezent. Un barbat nu va lasa decat o amprenta eleganta asupra zilelor tale. Si nu pentru ca urmareste sa o faca, ci pentru ca nu stie sa fie altfel.

Sunt specimene rare. Nu le intalnesti la orice colt de strada, la orice film sau citind orice carte pe o banca in parc. Barbatul adevarat apare in liniste, fara sa-ti dea ceva de banuit. Alege momentul perfect pentru a intra in viata ta si-l cauta pe cel ideal pentru a iesi, lasandu-te astfel plina. De el, de fericire si de tot ce ti-a pus in fata.

« Nu regret, nu ma jelesc, nu plang… » – Serghei Esenin.

Не жалею, не зову, не плачу,
Все пройдет, как с белых яблонь дым.
Увяданья золотом охваченный,
Я не буду больше молодым.

Ты теперь не так уж будешь биться,
Сердце, тронутое холодком,
И страна березового ситца
Не заманит шляться босиком.

Дух бродяжий! ты все реже, реже
Расшевеливаешь пламень уст
О, моя утраченная свежесть,
Буйство глаз и половодье чувств!

Я теперь скупее стал в желаньях,
Жизнь моя, иль ты приснилась мне?
Словно я весенней гулкой ранью
Проскакал на розовом коне.

Все мы, все мы в этом мире тленны,
Тихо льется с кленов листьев медь…
Будь же ты вовек благословенно,
Что пришло процвесть и умереть.

Are Ducu Bertzi o melodie cu titlul acesta. O iubeam, o ascultam si de prea mult timp habar nu aveam ca ar fi o traducere din poetul meu preferat. E adevarat ca traducerea tradeaza, schimba, « inseala ». Efectul de tradare e amplificat cand aceasta e facuta din rusa, o limba prea greoaie, prea complexa care mai si face parte dintr-o cu totul alta familie. Am tinut sa postez varianta in original. Il iubesc pe Esenin, ii iubesc opera si limba. Astfel, ma inchin cuvintelor sale.

 

De ce iubesc oamenii alti oameni.

De cate ori ati fost intrebati de ce iubiti? De cate ori ati gasit un raspuns?

Il iubesc pentru ca este el. Pentru ca nu e oricare altul, pentru ca nu va fi altul niciodata. Il iubesc pentru ca stie cand sa zambeasca. Ii iubesc zambetul. Il iubesc pentru ca are ochi albastri. Il iubesc pentru ca stie ca-i iubesc ochii albastri. Il iubesc pentru ca se alinta. Pentru ca asemeni unui copil cerseste sarutat. Il iubesc pentru copilul care e. Il iubesc pentru ca ma cearta. E asa fioros incat imi vine sa-i sar in brate si sa-l strang cu toata puterea mea. Il iubesc pentru ca vorbeste cu mine. Pentru ca nu i-a fost frica sa-si puna in fata mea sufletul, cu totul. Il iubesc pentru totul care mi-l incredinteaza. Il iubesc pentru ca-mi spune « buna dimineata » cand dorm. Il iubesc pentru ca ma lasa sa dorm, chiar daca e suparat ca am mai pierdut o noapte. Il iubesc pentru ca-mi spune ca sunt copil, pentru ca iubeste copilul din mine. Il iubesc pentru ca stiu ca m-ar tine in brate si m-ar invata sa fiu ca el, mare. Il iubesc pentru ca vede prin mine. Pentru ca atunci cand eu nu mai cred, el o face. Il iubesc pentru ca-mi spune ca sunt frumoasa. Il iubesc pentru frumusetea pe care o descopera in mine. Il iubesc pentru ca mi-a curatat sufletul de mucegai, pentru ca are rabdare sa o faca in continuare. Il iubesc pentru ca nu uita de mine. Pentru ca e mereu aici, chiar daca nu-l pot atinge. Il iubesc pentru ca m-ar duce la film si mi-ar cumpara vata de zahar. Pentru ca stiu ca dupa nu mi-ar scoate un servetel ci mi-ar saruta fiecare deget. Il iubesc pentru ca-mi stie visele. Pentru ca imi aminteste de ele. Il iubesc pentru ca ar sta cu mine toata noaptea, sub cerul aproape negru, daca i-as cere-o. Il iubesc pentru ca atunci cand vreau sa plec, nu ma lasa. Il iubesc pentru ca mi-e prieten. Il iubesc pentru ca mi-e barbat. Il iubesc pentru ca iubeste ceea ce sunt. Il iubesc pentru ca scoate femeia din mine, fara sa inteleg cum. Il iubesc pentru ca are o putere asupra sufletului si trupului meu. Il iubesc pentru ca ma poate rani printr-o miscare a mainii si pentru ca nu o va face. Il iubesc pentru ca iubeste cum il iubesc. Pentru ca langa el sunt nebuna. Pentru ca nu stiu de mine, ce am fost sau ce sunt. Il iubesc pentru ca ma face sa cedez fara sa mi-o ceara. Il iubesc pentru ca insista oricand i se pare ca are dreptate. Il iubesc pentru ca are mereu dreptate. Pentru ca rade de mine atunci cand trebuie sa o accept. Pentru ca rasul acela ma face sa ma simt in siguranta. Il iubesc pentru ca langa el ma simt in siguranta. Il iubesc pentru ca-l iubesc.