Societatea italiana moderna si efectul cultural asupra acesteia.

Trecand printre cateva mari perioade ale sale, Italia ajunge in anii ‘800 teoretic noua, cu o cultura de invidiat. Vorbim despre o Italie moderna. O Italie care cunoaste pana atunci Renasterea si Barocul, care jongleaza cu Rococo-ul si cocheteaza cu impresionismul francez. Italia e reprezentata incepand cu renasterea panzei si a culorilor in fel si fel de ipostaze. Ca loc de cultivare a imaginatiei, loc de exprimare a gandurilor si viselor, loc de iubire si daruire. Se subliniaza revenirea la viata a frumosului. Pictura are si fond si forme, muzica cunoaste un avant miraculos, teatrul si scrierile sunt acum promovate cu o grandoare nemaivazuta. Vorbim despre o Italie ca fereastra spre Europa. O Italie care arata, asemeni unei femei, fata sa din umbra.

Finele secolului al XIX-lea ascunde o viata traita in mizerie, o lupta continua pentru supravietuire. Renasterea tine sa atinga doar cateva clase sociale, doar cateva ramuri. Ea nu ajunge si la cei mai de jos. Arta si literatura nu-si are locul printre murdarie si foame.Din fericire, multi dintre marii pictori renascentisti si moderni arata Italia asa cum e: murdara, bolnava si trista. Caci nu doar burghezia, nobilimea si aristocratia construiesc societatea. Mai sunt si cei de jos care de cele mai multe ori raman uitati sau ascunsi. Devine o traditie in a ignora marile probleme ale societatii iar mascarea e actuala. Privind mai departe pe cronologie, incepand cu 1922, Mussolini da marele exemplu italian de mascare a problemelor sociale. Vrea sa vada in Roma un oras monumental, oras demn de trecutul sau grandios, asa ca se apuca de daramat istoria murdara si de inaltat alta, combinata cu un classicism evoluat. Monumentalitatea insa e doar pe foaie, doar in imagini. In spatele acestei reforme sta mereu altceva, ceva mai mult. Stau mii de cetateni din clasa de jos aruncati spre periferie in cladiri reci, camere inguste, geamuri mici. Sunt lasati acolo parca spre a putrezi. “Le dam si casa, si masa si gradini” ar spune. Insa sunt doar aparente. Italia naste impartita in doua: cei de sus si cei invizibili.

Nimic nu e diferit nici pana la venirea lui Mussolini. Nu la 1600 cand orasele sunt imbibate de boala si chin, nici la 1800 unde omul lupta pentru bucata lui de paine, pentru inca o zi careia ii face fata.

Daca nobilimea ne lasa drept marturie palatele sale grandioase, impunatoare, sculptate si acoperite de fel si fel de bogatii, clasa sociala de jos nu lasa nimic. Ca si cum nu existase, ca si cum nu are importanta in discursul unei societati si al unei natiuni. Daca viata nu inseamna doar monumentalitate sau grandiozitate, nu stiu. Invizibilii italieni apar insa in multe dintre picturile ottocentesti, ca dovada a existentei lor. Ca dovada a faptului ca si ei au pus bratul la construirea natiunii lor. Gaetano Chierici « vorbeste » despre viata contadinului in pictura sa “ Il momento propizio” de la 1881. Aceasta apare ca o zi obisnuita din viata unui taran. O camera murdara, prafuita, cu podeaua de piatra sau pamant batut; un camin ceea ce statea drept marturie a unei vieti relativ bune in randul contadinilor. Un dulap in colut peretelui si cateva pasari de curte care misuna prin casa alaturi de un biet copilas care pare sa nu-si planga soarta. Ca e copil, ca e varstnic, omul se obisnuieste cu traiul pe care-l duce si nu-i trece prin minte sa ceara mai mult.

Un alt exemplu al unei vieti din clasa sociala de jos, de la oras de aceasta data, este pictura lui Pietro Saltini “ Casa dolce casa”. Este reprezentata o zi din existenta celor mai putini importanti, la inceputul lui 1900. Casa inca este construita dintr-o singura camera, cu un geam care abia de permite lumina sa intre, arul sa patrunda; o podea rece, un semineu care abia de va incalzi incaperea, locul de mancare si de somn. Viata celor mai putin norocosi se invarte in jurul acestor cateva detalii, zi de zi aceleasi.

De alta parte, in multe alte picturi, portrete, vedem viata frumoasa a nobilimii si burgheziei. E viata aceea “afectata” de Renastere si Baroc.  Viata de palat, cu geamuri mari si camere spatioase. Cu un rococo maestuos in fiecare detaliu, cu zambete si miros de parfum frantuzesc.

Cele doua lumi nu-si au locul impreuna.

In cele din urma, Renasterea si Epoca moderna au facut diferenta dintre cele doua societati. Nu au atins decat cea mai bine vazuta, lasand in urma orice alta tristete. Societatea insa, una reala, nu consta doar in barocuri si rococouri. E viata, e plans, e durere. E mai mult decat se vede in spatele Italiei culturale.

O apa si-un pamant.

Sunt cuvinte ce nu poarta decat dezastru. Sunt locuri ce nu au cunoscut decat astfel de cuvinte. Si mai mult de atat, mai rau, acelea oglindesc realitatea in stare bruta. Sunt locuri unde realitatea vine asa cum este ea. Unde nici un fel de poveste nu atinge foamea, setea sau durerea. Unde sufletele se hranesc cu saracie. Unde viata curge altfel decat o stim. Unde existenta devine blestem.

V-ati gandit vreodata cum ar fi sa traiesti intr-un joc in care nu ai niciun fel de putere si totusi, sa lupti pentru zile si pentru nopti? Sa numeri fiecare apus si rasarit si sa zambesti ca ai prins inca unul. Fiecare apus sa-ti vina sub forma unei provocari… Cum ar fi perceputa viata, atunci?

Ne tot punem intrebari. Intrebari de felul  » De ce avem o societate imbacsita cu mediocritate? De ce atatea superficialitati? De ce atata razboi? De ce atata ura? » De ce-uri par sa curga siroaie, fara niciun fel de raspuns. Pe langa arta de a sti sa punem intrebarile, mai stim bine sa asteptam. Asteptam ca un cineva, altcineva decat noi, va schimba ceva. Asteptam ca societatea sa ia o intorsatura miraculoasa, sa cada intr-o utopie. Asa, deodata, singura. Apoi sa ne ia si pe noi odata cu ea in acea utopie. Asteptam o viata scrisa dupa reguli. Asteptam niste reguli scrise dupa viata. Si pe toate le vrem stand tolaniti in fata unui calculator, marca Apple de preferinta. Cerem, stim sa cerem. Nu suntem pregatiti, insa, pentru niciun fel de actiune. E intotdeauna altul cel care trebuie sa faca ceva. E mereu altcineva care va fi responsabil pentru raspunsurile intrebarilor tale. Niciodata Tu.

Africa. O bucata de pamant uitat de societate. Pamant chinuit de aceasta, jucat de marile puteri, folosit ca sursa de venit de catre cine vrea si cine poate. Pentru multi dintre noi, continentul nu e decat o pata pe harta. Locul acela pare sa incalce orice lege a binelui. E un fel de blestem. E ca si cum tocmai acolo ar fi fost trimisi Adam si Eva sa-si ispaseasca pacatele, dar cumva au deviat de la drum. E loc de purtat dureri. Mii de copii se nasc si mii de mame blesteama actul nasterii lor. Intr-o lume in care foamea este principala si marea problema, o gura in plus nu poate fi decat pedeapsa. Sunt sigura, copiii aceia zambesc la fel cum o fac ai nostri. Zambesc din nestire. Apoi, cu trecerea timpului, zambetul paleste. Si se intampla aceasta mult prea curand, la o varsta frageda, intr-un punct al vietii in care sufletul nu e copt suficient de bine incat sa-si poata cara durerile si blestemele. Fara educatie, fara siguranta zilei de maine, copiii aceia nu se mai numesc copii de indata ce incep sa traiasca tragedii si dezastre. Sa le vada pe toate cele create de natura si societatea actuala in egala masura. Si vina cine o poarta?

Era un filosof grec cel care spunea ca suntem toti la fel,  ca pamantul e o tara. Societatea a aderat la stiinta in mod excesiv si absolut prostesc. Geografic, a delimitat zone, a trasat granite. S-a intamplat  atat pe hartie cat si in concepte. S-a folosit de granitele acelea pentru a-si manifesta puterea. Cine mai stie acum ca suntem toti la fel? Ca nu exista diferente de nicio natura…